Se credea o fire pacatoasa, mai ales in ultima perioada, cand i se parea ca usile bisericii ii tranteau gandurile trimise sa se inchine. "E doar o perioada", isi zicea, depasind cu usurinta aceasta situatie de dizgratie.

Era inca o seara inecata de vara, cand banca din parc i-a pus pornirile pe hold si albastrul pantalonilor a lasat-o sa-si inece in el dezamagirile formale. Si-n seninatatea aceea de faina proaspat cernuta, in acea igiena cognitiva de spital, si-n abandonul trupului printre trilurile desuet de relaxante, si-a primit in sfarsit binecuvantarea. Nu numai ca usile bisericii s-au deschis cat cerul, dar a navalit de dupa ele potop de ingeri purtand pe aripi sarutul aniversar al povestii care a murit din dragoste.

A mers mai intai pe langa ea fara sa-i deranjeze privirile tolanite printre varfuri de copaci. Simtind cum ii da tarcoale picior de prunc, detasata de perocolul vanatului, si-a chemat spre marturie mintea si trupul din dezmatul risipirii terapeutice prin zari de parc. De mana cu tatal si foarte aproape de mama, dependent de tabloul familial, si-a potolit mersul si a inceput sa se invarta ca o ruleta neastamparata in jurul acului patern. Si a ales-o pe ea drept norocoasa, caci s-a oprit din invartit in dreptul ei si, tragandu-si sustinut parintele de mana, se indrepta spre banca unde se minuna ea, castigatoarea acestui joc neintamplator. Desi cu stangacia unui an de viata inconstienta, reusea totusi s-o tachineze, caci privirile lui ferite imediat dupa contactul vizual, insotite de invaluirile studiat de ezitante, faceau sa poata doar sa priveasca fericirea aceea naiva pe care si-ar fi bagat-o in vene inca de pe vremea cand prostii au inventat regretele. ... Pana cand a cedat si a patruns in sfera ei, pe fundalul vocii de parinte care facea prezentarile pe un ton de gratiere. A inteles atunci ca traieste momentul in care chipul face cat o mie de cuvinte si privirea iarta dintr-o clipire o mie de pacate. Iar ei ii trebuia doar unul. Si i-a intins spre neuitare frunza uscata in care pusese cu o privire mai inainte toata toamna din ea.

Frunza e ferecata acum intr-o rama ce atarna suveran de toate prostiile facute odata din dragoste nebuna. Si cand din inertie se mai avanta cu privirea in toamna, tresalta de viata si rade si spune "Negresit, spre neuitare. Multumesc, Albert."

Ce-ai facut, nea Mihai? Ai dat cu mucii-n fasole, nea Mihai. Cum ai venit tu, nea Mihai, aproape de banca mea? Erai cam obraznic in ochi, nea Mihai. Am simtit asta instinctual. Dar imediat dupa m-am aplecat in fata varstei tale moarta erectil. 84 de ani, nea Mihai...cand chiar de poti, nu mai vrei. Si te-am primit pe banca mea, dornica de spectacolul aforistic al unei voci intelepte.

Dar de unde, nea Mihai? Din toate ridurile si zbarciturile pielii tale visai la nurii tineri ai lacramioarelor de primavara. Ai fi smuls neindurator toate lalelele din parc pentru o strangere in brate si ai fi deturnat toate carucioarele pruncilor pentru o sarutare.

Cica tu traiai din amintiri frumoase, nea Mihai. Tu, om batran, sa ma minti in povestire. Rusine, nea Mihai. Frumoase, ziceai tu, clipele in care te uitai cum se tavaleau in joaca printre pernele aceluiasi pat sotia si amanta si te umpleai de bucurie si te simteai barbat ca poti sa le umpli sifonierul amandurora. Frumoase clipele cand mai tarziu, sotia, rastignita-n patul bolii, ti-a luat amanta rastignita de treburile din bucatarie si i-a cumparat haina cocheta de la magazinul acela cu aura clasica de la Gara de Nord.

Daca ma intrebi pe mine, nea Mihai, joaca aceea a lor era un razboi inhibat, caci cu fulgii pernelor nici nu poti ucide, nici nu te poti hrani. Cat despre gestul acela vestimentar, as zice, nea Mihai, daca-mi permiti, ca a fost un gest de resemnare. Dar tu nu-mi permiti. Te-ai lasat in voia surzelii, nea Mihai.

Si nu te-ai oprit aici. Frumoase iti erau si clipele in care erai tanar si lucrai in comertul ceausist deci furai la greu si cica aveai mai multi bani decat consumatorul de placeri mediu si asta te facea iar sa te simti mai barbat. Deci nu te multumeai cu sotia de-acasa, ci iti permiteai sa lipsesti din cand in cand nemotivat de la datoria morala.

Si daca astea-s amintiri frumoase, din alea de te-ai chinuit o viata de om sa le aduni, din alea de iti fac batranetea suportabila, din alea de te-mpiedica sa te sufoci de apasarea goliciunii celeilalte jumatati de pat, de ce, nea Mihai, faci gura aia cu dinti macelariti mare si rostesti propuneri obraznice?

Eu nu te judec, nea Mihai. Te condamn direct.

Ai reusit, in sfarsit, sa ma faci sa scriu. Rola episoadelor noastre sta pres la intrarea in cimitir. Cruci vinovate se sterg intruna de ea si-si ploua pacatele pe sarutarile noastre. O strangere de mana s-a developat si s-a tarat pana sub pragul masiv care tine bilantul: se intra, se intra, se intra mereu...secventele din rola trec pragul casei lor. Ce ciudat...ies din ireal ca sa moara in realitatea asta in care eu scriu si tu citesti. Da, secventele noastre noir pasesc demn pe poteca finala si se asaza in morminte. Momentele noastre se ingroapa singure in slow motion, ca noi sa putem sa le mai privim o data. Ce de sus privesti...Mie aproape ca pamantul rece imi inchide ochii. Punctul culminant al clipelor noastre e sechestrat pe altarul din biserica cimitirului, acolo unde acum ochii icoanelor cunosc ce este aceea mirarea si unde preotii rescriu decalogul. Pe epitafe stau gemetele noastre in fa diez major. Mi-a zis cineva odata ca e gama cu cele mai multe alteratii. Aerul din cimitir se sufoca. Lumanari ard la capataiul fiecarei dorinte neatinse. Din cer cad daruri pentru sufletele raposatelor. Gardul cimitirului e intarit acum de gurile cersetorilor care traiesc o mare sarbatoare. S-a terminat si revelatorul.

Ma intorc la strangerea aceea de mana care s-a salvat. In plin post, un copil a scos-o de sub prag, a pus-o pe iarba din parc si peste ea rosteste rugaciunea pomenirii vesnice.

Respiri anacronic, iubitule. Pe pieptul meu trece un aer evocator. Puful a iesit din perne si pluteste in chip de amintiri. Imi trec mana prin ele si scarbele astea mici si moi taie din mine. E sange din prezent printre amintiri. Rasufli anacronic, iubitule. Pe soldul meu ceasul loveste in trecut. Am vanatai si muschii ma dor. Candva ceasul batea ora 12 intre coapsele mele. Si toate minutele adunate de el pana la bataia finala cadeau peste noi ca niste licurici aterizand pe-o stea nevoiasa. Tresari anacronic, iubitule. Iar suflul tau adanceste urmele ranilor mele coxale. Patul nostru l-am asezat pe pilonii lui odinoara, serios clatinati acum de jocul libertin al arcurilor. Regret ca am patat trecutul nostru. Era vinul de soi pe care-l sorbeam impreuna deseori. Sforai actual, iubitule. In frigider te-asteapta o cola.

Parca te-ai indepartat. Nu ma intelege gresit, stiu ca nu ai fost nicicand aproape. Fizic adica, in cazul in care primei propozitii o sa-i dai o astfel de conotatie. Si totusi asta ar insemna sa te subestimez. Acum parca gandurile mele se intorc de la tine si se razbuna ca le-am trimis spre un destinatar care nu e de gasit acasa. Si-atunci ma simt dezorientata, caci pe busola de la gatul meu nu erau puncte cardinale, ci adresa ta, care nu cunoaste nici strada, nici numar. Ea se traduce prin aceea ca odata mi-ai spus ca nu vei pleca fara mine. De-atunci am avut siguranta ca vei fi la o aruncatura de bat de poftele mele. Pana adineaori, cand gandurile s-au intors ca un bumerang care nu si-a gasit tinta. E tare ciudat sa nu pot sa te aflu.

Poti sa faci atat dintre atat de multe lucruri in momentul asta, mai putin sa te plictisesti. Tu nu esti din aceia care au o radacina pivot ce-si trage seva dintr-o sursa unica. Nu, tu esti din aceia a caror radacina se ramifica incontinuu, a caror seva e o amestecatura de izvoare. Si mie tot ce imi trebuie e sa ma faci sa simt ca pe undeva prin peisajul asta osmotic sunt si eu.

De la mine din pat vederea peste strada se opreste la o casa parasita. Unul din balcoanele ei se poate usor asocia cu ceea ce simt acum. E derapanat, din loc in loc i-a cazut tencuiala, iar pe sub zapada grea a iernii se simte miros de mucegai. Un vant puternic a spart geamurile si de-atunci in fiecare seara vuieste ratacitor printre cioburile grele. Si cu toate astea, usa balconului e soprana ratacirilor. E deschisa, se deda suieraturii vantului. Nu cunoaste alt mod mai bun de a te chema acasa.

ma anunti ca vii si te astept ca pe ceva banal;

intarzii si ma enervez putin, un banal mai colorat, o panza pe care mi-o dai sa astern un pic de vanitate;

vii, si pe masura ce stai, incep sa te simt, sa te doresc, sa te descopar, sa ma satur;

pleci si port mirosul tau pe mine, un somnifer in calea dorului ce va sa vina intr-o saptamana, cam asa;

te-ascunzi si-abia atunci incep sa-mi apara bube de ingrijorare. se vede pe mine ca nu am stare, pe unde pasesc mocheta are goluri de la tocurile nervoase, cana de ceai sufera de muscaturi dintoase si floarea de pe geam ma priveste ofilit;

si nu mai dai semne ca mai vii, iti vezi de viata ta, in acelasi ritm calm, dar ingrijorat ca n-ai apucat s-o faci nici pe aia, nici pe cealalta, si uiti ca intr-o alta casa eu ma apuc de citit carti grele, care-mi intortocheaza viziunea, in speranta ca o sa te pierd incurcat printre alte intrebari;

si uiti de mine, uiti de noi, esti tu cu tine, cu ea, cu ele, cu celelalte. cine stie ,de cate ori, in tot timpul asta, nu ti-ai baut tu ceaiul cu cele mai linistite sorbituri de la camellia sinensis incoace; odata cu inghititurile, ma dadeai si pe mine pe gat, in stomac, la mama naibii; m-am balacit in frunze si albe, si verzi, si negre, si in amestecuri nereusite de fructe. odata eram cu niste vanilie nereusita si imi venea sa ies tipand din tine, dar de unde, caci nu m-ai fi putut auzi in seninatatea aia nerusinata, ce rar isi facea loc pe chipul tau desfigurat de nelinisti.

si razi isteric, gresesti cafeaua si incepi sa subliniezi din carti randurile care conteaza prea putin. si-atunci bagi pixul in canapea, spui stop si pui mana pe telefon. acum e sfarsit de ciclu. bine am revenit in banal.

ce mai face strainul din tine? ala care m-a sarutat pe frunte in noaptea in care luna a trimis lupii la culcare. stateam ca doi tuberculosi pe iarba afanata, acolo in grajd, dupa ce am dus-o pe florica, vaca noastra draga, la marea intalnire cu fanel, boul cel drag al vecinului de peste doua gospodarii. ala care mi-a impletit coronita din paiele cele mai alese, prelucrate migalos la flacara lumanarii daruita noua de sarmanul din poarta bisericii. cand mi-a asezat-o pe crestet, am inteles ce este acela haute couture dumnezeiesc. i-am multumit cu un zambet pe care l-a imortalizat cu atingerea aratatorului lipsit de o directie mai presus de carpe diem, pe-a carei intensitate o veneram. setea din mine de el m-a facut sa inteleg si fenomenul gaurilor negre. apoi am ridicat privirea amandoi spre geamul ala pricajit, lampadarul floricai, care ii sustinea lumina de noapte buna, cand serile fara de fanel trimiteau mugete pana atat de departe. atunci i-am zis ca vreau sa cada toate stelele peste noi, sa ne topim dorintele lingouri in aurul astrelor care ingenuncheaza intru pierzanie toti fariseii karatelor. si ceva asa s-o fi intamplat chiar, caci imediat dupa, m-am uitat la el si nu vedeam decat tainele care un pic mai devreme nu se puteau zari de auriul vesmantului ce se prefacuse in scrum. eram si eu arsa de straiele de talcioc ieftin, iar el imi zicea cu ultima raguseala ca ma mai imbraca doar un miros fertil de lapte. eram taina pe taina.

dar cum sa te fac pe tine sa intelegi ce inseamna asta? pentru asta, ar trebui sa-i dai strainului ce-i al strainului. pe tine, ca sa putem, eu si cu el, sa-i dam domnului ce-i apartine.