Sunt eu si soseaua marginita de lanul de grau. Eu intr-o lume uscata, pe o carare betonata, pe-a carei pofta de a ma lipsi de alternativa o simt pe sira spinarii. Cerul e albastru indeaproape. In departare nu pot sa-l dibuiesc, e intrerupt de nori mari si albi. Multi astfel de nori. Pe fiecare cate-o cioara, mare, neagra, imi cloncane in vertebre, pana la inima. Ploua. Ma simt ca-n vis sa merg prin ploaie. Dar ploua gri, cu stropi de complot, iar eu nici ca ma prind ca-i ceata.

Pornesc. Urmeaza, mi se spune, drumul spre implinire. Pentru asta, e nevoie de intalnirea dintre mine si tot ce am ascuns in cotloanele dinauntru, ca un criminal dezgustat si speriat de uneltele infaptuirii pe care disperat le zvarle in ascunzisuri nebanuite. E lungul drum catre mine insami.

O bataie de ciocan tuna din cer. Fac primii pasi. Mi se sperie ciorile si vin spre mine, gata sa ma napadeasca. Odata cu ele, parca toate pacatele incep sa danseze intr-o hora a nescaparii. Ma simt ca un inger in boxa acuzatilor. Daca ii mint, toata painea lanului de grau va deveni otrava cea de toate zilele. Daca ma mint, o sa raman singura de mine. Inger pustiit.

Startul rasunator s-a dat o bataie mai sus. E liniste peste tot, e liniste pe sosea. Linistea ploii. Sunt multe gropi. Nici ca se poate altfel, doar e drumul meu. O clipa pierd controlul si nu ma cruta. Ciorile ascut lama gandului si spre varfu-i de lance se desprind in cadere crampeie de metal – pacate ce prind forma si cad cu greutate. Nu pot sa le vad cum sunt. Crampeiele se agata de mine ca de un magnet impanzit de ace. Grabesc pasul. Sunt desculta si imi curge sange din talpi. Pietrele se rusineaza cu gandul la mine si se inrosesc din sangele meu. Incep sa alerg necontrolat. In urma mea las gropite vesele, gropi triste si prapastii intrebatoare. Nu mai inteleg nimic. Cand ma gandesc la mine, ma vad in aceeasi rochie alba, moale. Rochia rupta din nori, in clipele cand visam din toata retina. Rochia pe care n-am mai dezbracat-o de-atunci si care inca miroase a visuri realizabile.

Sunt pe sensul care duce intr-acolo. Ma opresc. Langa mine, pe mijlocul soselei, un om. Langa noi, pe sensul opus, un caine. E mort. Accident. Coliziune in plin, cu toate visurile cele albe si mari. Viata mea de caine s-a dus dracului. Sa se convulsioneze in chinuri vindicative, sa se spintece de furcile inrosite in focul insetat pana la dezintegrare. Cainele meu turbat, care de la inceputuri mi-a latrat rabie in suflet si m-a muscat de rochie. Am carpit-o cu alte visuri si mai indraznete.

Iar tu, cine esti, chip de om? Tu ce capcana-mi esti?

Eu vin mereu in completarea ta. Eu sunt mai mult corp, mai mult chip. Tu, desi n-ai materie, esti mai substantiala. Nu-ti face griji, eu sunt al tau, cu tine, despre tine.
Asta inseamna ca uneori mediez, asa cum s-a intamplat mai devreme. Era rost de un echilibru. Am lasat izbitura ciocanului sa ia cainele in plin. Poti sa spui ca Dumnezeu a facut dreptate.
Alteori sunt impotriva ta. Cealalta fata a dualitatii. Aici ne completam. Tu pe un sens, eu pe celalalt si ideii noastre ii iese sa mearga pe mijloc. Tiptil, tiptil, totul e atat de fragil...cateodata ni se rupe lumea sub picioare. Atunci vin ciorile si ne salveaza. Ne zboara din pericolul neantului si cu ciocul flamand ne ciopartesc visele. Nimic nu e pe gratis, dar noi am invatat deja lectia.
Te-am observat in lungul drum pana la mine...

Ce rau mi-a fost, acum mi-e-aproape bine...

Haide, vino, lasa-te adanc in mine...

De ce ma chemi, urasc soseaua cu un singur sens...

Stiu, dar nu ne-am mai iubit de mult atat de dens...

Vin, dar dupa ce ma implinesc, te parasesc...

Desigur, asa mereu ne-am inteles....

Si nu te-ai saturat de starea noastra fara casa?...

Nu, stii doar, ca toata lumea e a noastra...

Opreste-te, acum in van ma chinuiesti...ai rabdare, si da, raspunde-mi la-ntrebare...ai zis c-ai observat...Ti-e limpede, macar, cu ce ganduri am plecat?

De-aici, de la mine, iubita mea, se vede-atat de clar! Ti-au inscenat proces, dar ce sa judeci, e fara de habar!

A fost o provocare, venita de dincolo de mine...de sus, din cer, ce-o fi acolo oare?

E material de rochii, iubito...sus in cer e sarbatoare!

Si-atunci de ce asa o tulburare? Cat m-am zbatut, cat m-a durut in lungul drum pana la tine! A fost o fuga grea, dar fara teama! Si crampeiele? De ce nu le-am vazut?

Nu exista, e totul o-nscenare...la mijloc e curajul...dar cate nu lipsesc in lume! De ce s-or fi oprit la el?

Shhh, opreste-te si tu, mi-ajunge, drumul spre-mplinire...era cu tine, despre tine. Sunt a ta, e clipa noastra...asculta, nu mai ploua...in cinstea noastra cerul are haina noua...

Noaptea asta nu ma lasa sa ma gandesc ca dimineata ai sa fugi ca o nebuna in napasta.

Si au stat o noapte impreuna, constiinta si trupul. S-au iubit langa copacul de la marginea drumului fara sfarsit. Ea, fragila, s-a zgariat de scoarta groasa si aspra. Ce mult i-a placut acea noapte scortoasa. El, mare, vanjos, a tremurat de emotia ei. A fost o noapte fecunda, totala.

Acum, peste ani si ani, lanul de grau a ajuns ghetou citadin. O fetita cu zulufi se catara nevoie mare in copac. Gaseste o papusa veche din carpa alba, moale, ca de nor. O strange puternic in brate. Se-nnoreaza.

-

in noaptea asta, luna infierbanta coapsele femeilor. este o pofta nebuna de iubit peste tot. cate stele, atatea femei pofticioase. in noaptea asta, femeile isi unduiesc soldurile precum salcia se dezmiarda in adierea vantului. atatea solduri, cate salcii. cand le vezi mergand, marea isi ascunde valurile de rusine. alura lor capata o nuanta din ce in ce mai grava. acum merg ca niste feline plecate la vanatoare. si nu par sa se opreasca pana cand aroma prazii nu li se va fi degajat dintre picioare. in noaptea asta, femeile s-au inarmat de vanatoare. sunt rosii in obraji de pofta. pielea si ea isi reneaga culoarea laptoasa. in noaptea asta, femeile vaneaza aroma de iubire.

in tarziul noptii asteia, femeile sunt atat de fierbinti si in lume e razboi. dincolo de dorinta sunt numai arme si sange, trupuri de barbati spintecate de orgoliul puterii, de orgoliul nebuniei.

in noaptea asta tarzie, tipetele femeilor se izbesc de gloantele barbatilor pe campul de aur al lunii. avem egalitate de arme. in noaptea asta pe sfarsite, femeile au ingropat mitralierele.

unele si-au desfacut picioarele pe pat de luna si s-au parfumat cu aroma preferata.

altele si-au plans mortii.

dimineata, soarele cica va rasari pentru toata lumea. mai departe nu mai stiu cum vine.

barbati cu influente

va multumesc:

pentru clipele de dragoste dezinteresata din copilarie; de-atunci nu le-am mai intalnit;
pentru ca m-ai invatat sa inchid ochii cand dansez, spunandu-mi ca asa se vede melodia mai bine;
pentru ca mi-ai spus sa nu-mi uit varsta si sa am grija sa nu fac mai tarziu o scuza din aceasta posibila uitare;
pentru cand m-ai strigat nebun de jos, sa vin la balcon, rusinata de toate privirile vecinilor; nici nu mai conta ce voiai sa-mi spui;

pentru toate placerile pe care mi le-ai oferit fara sa-mi scoti ochii pe urma;

pentru ca nu te-ai lasat pana nu m-ai convins de penibilul situatiei in care ma aflam, smulgandu-mi de la ochi zdreanta cu care incapatanam sa ma leg;
pentru ca inca imi arati ca pot sa visez alaturi de tine;
pentru ca m-ai facut sa sufar si nu as schimba cu niciun pret suferinta asta;
pentru ca ai facut din rasul meu mirare, ochi bulbucati, uneori dezgust, alteori ras in lume...
pentru ca ai topit de pe mine niste ghetari altfel deloc neputinciosi in fata climei zilelor noastre;
pentru ca n-a fost data sa nu-mi zici ceva interesant;
pentru incurajarile sincere de la cele doua intalniri neprogramate;
pentru bunavointa, modestia si prelegerile pline de talc neinteles la scara larga;
pentru ca m-ai facut sa ma simt mai speciala decat de obicei, atunci, in ziua aceea e mea;
pentru invataturile cu care adorm la capatai aproape noapte de noapte;

mult ii multumesc lui frate-miu, care nu citeste ce scriu si care, desi m-a suparat mai devreme, isi opune influentele cu succes de ceva vreme. si mie, desigur, pentru ca am fost fata buna si m-am ales cu ceva din toate astea...putine cate sunt insirate aici, multe de altfel.

picaturile de ploaie nu se mai contopesc in caderea lor cu pamantul, nu mai renasc in namol. picaturile se izbesc acum de parbrizul masinii dincolo de care se itesc fete de oameni.

ploua foarte violent, iar ei nu se gandesc decat la cum ploaia le da peste cap planurile fudule de week-end prelungit. un fel de angoasa le acapareaza simturile si toti iau pozitia oficiala a necesitatii imediate de a lua hotarari, de a decide spre binele intregului grup, de a propune solutii spre a-si salva spiritul ludic din calea acestui blestem al vremii coborat tocmai in zi de sarbatoare. acum am aflat unde statea concentrata vointa lumii de a se salva, de a lupta impotriva nenorocirilor. mai ales ca aceste porniri erau mobilizate de o pasiune incontestabila ce se ragasea fizic pe chipul ce abia reusea sa acopere venele tremurande.

dorinta aceasta mareata putea fi mirosita in plin la teava de esapament a fiecarei masini care se ducea fie la mare, fie la munte, fie oriunde spre o destinatie stabilita in prealabil. dorinta aceasta se raspandea in atmosfera si acoperea toate formele de relief asemenea unui voal incatusand frumuseti arzande de femeie pofticioasa. brazii vuiau din coroane si durerea lor sageta ace verzi in cer; nisipul se amesteca cu marea si pasta lor innamolea nadirul. lumea era un tablou bolnav avand in centru solduri frematande de neimplnire.

pensula bolii nu s-a atins de coltul din dreapta, jos. acolo, intr-un plan micrometric, pe spatiul a doua initiale, un baiat trist sta in Vointa si cauta soldurile in Pasiune; si cand realizeaza ca ele nu sunt decat in lumea bolnava de giganti...

...putem sa-l numim baiatul care a schimbat tabloul.

in galeria de arta universala se petrece ceva tare ciudat...coltul din dreapta jos e destinatie favorita...acolo cand ploua, nici urma de caroserie. Ploua pamantul.