Azi te-am pierdut iar. Ai incercat sa imi sugerezi asta inca de aseara, cand arcusul a molestat vioara si gamele au inceput a cade. E plin de note verticale bezmetic izgonite pe pamant. Imi pare ca pe portativul lumii au inceput a se catara asiduu dintre aceia cu crampoane alunecoase. E plin acolo, gandac langa gandac, atarna greu iar in atmosfera se simte miros apasator de oua fecunde. Maine, pe cele doua pagini ale cotidianului universal, fluturii vor naste gandaci de pe aripile ingreunate. Nu stiu unde s-au refugiat oamenii. M-am trezit singura pe un scaun fara spatar pe care ma descurc sa stau drept. Sunt ca micul print care priveste cu neinteles catre planeta. Imi atrage atentia o aglomerare de negru zgomotos si opac. Sunt toate ciorile aerului acoperind cismigiul, mascandu-i pe pricajitii care, printre flori sfasiate, nutresc speranta salvarii. O aglomerare de resturi de oameni aliati cu ciorile. Imi pare rau, dar azi nu am oameni de calitate. Sunt cativa pe care-i port in gand, insa le-am pierdut urma pe pamant.
Azi am pierdut lumea si am castigat o pozitie strategica cu mari valente de observator impartial. Pentru ca nu poti sa vezi lumea intr-adevar daca te afli intre limitele ei. Am pasit inafara si la vama mi-au dat un rucsac ermetic sa adapostesc durerea ca produs al noii mele pozitii. Nu am voie s-o imprastii, restul galactic e in carantina. Iar eu, o cocosata.
→
Acum 8 ore
