Se credea o fire pacatoasa, mai ales in ultima perioada, cand i se parea ca usile bisericii ii tranteau gandurile trimise sa se inchine. "E doar o perioada", isi zicea, depasind cu usurinta aceasta situatie de dizgratie.
Era inca o seara inecata de vara, cand banca din parc i-a pus pornirile pe hold si albastrul pantalonilor a lasat-o sa-si inece in el dezamagirile formale. Si-n seninatatea aceea de faina proaspat cernuta, in acea igiena cognitiva de spital, si-n abandonul trupului printre trilurile desuet de relaxante, si-a primit in sfarsit binecuvantarea. Nu numai ca usile bisericii s-au deschis cat cerul, dar a navalit de dupa ele potop de ingeri purtand pe aripi sarutul aniversar al povestii care a murit din dragoste.
A mers mai intai pe langa ea fara sa-i deranjeze privirile tolanite printre varfuri de copaci. Simtind cum ii da tarcoale picior de prunc, detasata de perocolul vanatului, si-a chemat spre marturie mintea si trupul din dezmatul risipirii terapeutice prin zari de parc. De mana cu tatal si foarte aproape de mama, dependent de tabloul familial, si-a potolit mersul si a inceput sa se invarta ca o ruleta neastamparata in jurul acului patern. Si a ales-o pe ea drept norocoasa, caci s-a oprit din invartit in dreptul ei si, tragandu-si sustinut parintele de mana, se indrepta spre banca unde se minuna ea, castigatoarea acestui joc neintamplator. Desi cu stangacia unui an de viata inconstienta, reusea totusi s-o tachineze, caci privirile lui ferite imediat dupa contactul vizual, insotite de invaluirile studiat de ezitante, faceau sa poata doar sa priveasca fericirea aceea naiva pe care si-ar fi bagat-o in vene inca de pe vremea cand prostii au inventat regretele. ... Pana cand a cedat si a patruns in sfera ei, pe fundalul vocii de parinte care facea prezentarile pe un ton de gratiere. A inteles atunci ca traieste momentul in care chipul face cat o mie de cuvinte si privirea iarta dintr-o clipire o mie de pacate. Iar ei ii trebuia doar unul. Si i-a intins spre neuitare frunza uscata in care pusese cu o privire mai inainte toata toamna din ea.
Frunza e ferecata acum intr-o rama ce atarna suveran de toate prostiile facute odata din dragoste nebuna. Si cand din inertie se mai avanta cu privirea in toamna, tresalta de viata si rade si spune "Negresit, spre neuitare. Multumesc, Albert."
Frunza e ferecata acum intr-o rama ce atarna suveran de toate prostiile facute odata din dragoste nebuna. Si cand din inertie se mai avanta cu privirea in toamna, tresalta de viata si rade si spune "Negresit, spre neuitare. Multumesc, Albert."
