joacainjoaca

Ai reusit, in sfarsit, sa ma faci sa scriu. Rola episoadelor noastre sta pres la intrarea in cimitir. Cruci vinovate se sterg intruna de ea si-si ploua pacatele pe sarutarile noastre. O strangere de mana s-a developat si s-a tarat pana sub pragul masiv care tine bilantul: se intra, se intra, se intra mereu...secventele din rola trec pragul casei lor. Ce ciudat...ies din ireal ca sa moara in realitatea asta in care eu scriu si tu citesti. Da, secventele noastre noir pasesc demn pe poteca finala si se asaza in morminte. Momentele noastre se ingroapa singure in slow motion, ca noi sa putem sa le mai privim o data. Ce de sus privesti...Mie aproape ca pamantul rece imi inchide ochii. Punctul culminant al clipelor noastre e sechestrat pe altarul din biserica cimitirului, acolo unde acum ochii icoanelor cunosc ce este aceea mirarea si unde preotii rescriu decalogul. Pe epitafe stau gemetele noastre in fa diez major. Mi-a zis cineva odata ca e gama cu cele mai multe alteratii. Aerul din cimitir se sufoca. Lumanari ard la capataiul fiecarei dorinte neatinse. Din cer cad daruri pentru sufletele raposatelor. Gardul cimitirului e intarit acum de gurile cersetorilor care traiesc o mare sarbatoare. S-a terminat si revelatorul.

Ma intorc la strangerea aceea de mana care s-a salvat. In plin post, un copil a scos-o de sub prag, a pus-o pe iarba din parc si peste ea rosteste rugaciunea pomenirii vesnice.