...pana cand am dat de scrinul negru. moment in care mi-am imaginat ca stau fata in fata cu moartea. moment in care am realizat ca sunt incatusata in implacabil si ca orice incercare de fuga nu poate fi prinsa nici cu gandul. mi-e frica sa ma gandesc la moarte. si cu atat mai frica sa ma gandesc de ce. si stateam acolo neclintita in fata sertarelor negre, imense, si ma gandeam ca inauntrul acelui lemn masiv sunt inchisi toti mugurii acestei lumi. inauntru, acolo, unde nimeni nu mai vede si nimeni nu mai simte nimic, au cazut stelele in timp ce oamenii, incantati, isi puneau in caderea lor tot felul de dorinte. ele stau acolo inchise in esenta tare iar in jur nu se simte decat aroma neputincioasa de abanos.
- ce e in sertarele astea? am intrebat bantuita de o pofta de certitudine care sa ma scape din chingile bolnave ale imaginatiei.
- e zestrea mea de moarte, mi s-a raspuns dintr-un rictus resemnat si senin care mi-a biciuit pofta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu