Ce-ai facut, nea Mihai? Ai dat cu mucii-n fasole, nea Mihai. Cum ai venit tu, nea Mihai, aproape de banca mea? Erai cam obraznic in ochi, nea Mihai. Am simtit asta instinctual. Dar imediat dupa m-am aplecat in fata varstei tale moarta erectil. 84 de ani, nea Mihai...cand chiar de poti, nu mai vrei. Si te-am primit pe banca mea, dornica de spectacolul aforistic al unei voci intelepte.

Dar de unde, nea Mihai? Din toate ridurile si zbarciturile pielii tale visai la nurii tineri ai lacramioarelor de primavara. Ai fi smuls neindurator toate lalelele din parc pentru o strangere in brate si ai fi deturnat toate carucioarele pruncilor pentru o sarutare.

Cica tu traiai din amintiri frumoase, nea Mihai. Tu, om batran, sa ma minti in povestire. Rusine, nea Mihai. Frumoase, ziceai tu, clipele in care te uitai cum se tavaleau in joaca printre pernele aceluiasi pat sotia si amanta si te umpleai de bucurie si te simteai barbat ca poti sa le umpli sifonierul amandurora. Frumoase clipele cand mai tarziu, sotia, rastignita-n patul bolii, ti-a luat amanta rastignita de treburile din bucatarie si i-a cumparat haina cocheta de la magazinul acela cu aura clasica de la Gara de Nord.

Daca ma intrebi pe mine, nea Mihai, joaca aceea a lor era un razboi inhibat, caci cu fulgii pernelor nici nu poti ucide, nici nu te poti hrani. Cat despre gestul acela vestimentar, as zice, nea Mihai, daca-mi permiti, ca a fost un gest de resemnare. Dar tu nu-mi permiti. Te-ai lasat in voia surzelii, nea Mihai.

Si nu te-ai oprit aici. Frumoase iti erau si clipele in care erai tanar si lucrai in comertul ceausist deci furai la greu si cica aveai mai multi bani decat consumatorul de placeri mediu si asta te facea iar sa te simti mai barbat. Deci nu te multumeai cu sotia de-acasa, ci iti permiteai sa lipsesti din cand in cand nemotivat de la datoria morala.

Si daca astea-s amintiri frumoase, din alea de te-ai chinuit o viata de om sa le aduni, din alea de iti fac batranetea suportabila, din alea de te-mpiedica sa te sufoci de apasarea goliciunii celeilalte jumatati de pat, de ce, nea Mihai, faci gura aia cu dinti macelariti mare si rostesti propuneri obraznice?

Eu nu te judec, nea Mihai. Te condamn direct.

Ai reusit, in sfarsit, sa ma faci sa scriu. Rola episoadelor noastre sta pres la intrarea in cimitir. Cruci vinovate se sterg intruna de ea si-si ploua pacatele pe sarutarile noastre. O strangere de mana s-a developat si s-a tarat pana sub pragul masiv care tine bilantul: se intra, se intra, se intra mereu...secventele din rola trec pragul casei lor. Ce ciudat...ies din ireal ca sa moara in realitatea asta in care eu scriu si tu citesti. Da, secventele noastre noir pasesc demn pe poteca finala si se asaza in morminte. Momentele noastre se ingroapa singure in slow motion, ca noi sa putem sa le mai privim o data. Ce de sus privesti...Mie aproape ca pamantul rece imi inchide ochii. Punctul culminant al clipelor noastre e sechestrat pe altarul din biserica cimitirului, acolo unde acum ochii icoanelor cunosc ce este aceea mirarea si unde preotii rescriu decalogul. Pe epitafe stau gemetele noastre in fa diez major. Mi-a zis cineva odata ca e gama cu cele mai multe alteratii. Aerul din cimitir se sufoca. Lumanari ard la capataiul fiecarei dorinte neatinse. Din cer cad daruri pentru sufletele raposatelor. Gardul cimitirului e intarit acum de gurile cersetorilor care traiesc o mare sarbatoare. S-a terminat si revelatorul.

Ma intorc la strangerea aceea de mana care s-a salvat. In plin post, un copil a scos-o de sub prag, a pus-o pe iarba din parc si peste ea rosteste rugaciunea pomenirii vesnice.

Respiri anacronic, iubitule. Pe pieptul meu trece un aer evocator. Puful a iesit din perne si pluteste in chip de amintiri. Imi trec mana prin ele si scarbele astea mici si moi taie din mine. E sange din prezent printre amintiri. Rasufli anacronic, iubitule. Pe soldul meu ceasul loveste in trecut. Am vanatai si muschii ma dor. Candva ceasul batea ora 12 intre coapsele mele. Si toate minutele adunate de el pana la bataia finala cadeau peste noi ca niste licurici aterizand pe-o stea nevoiasa. Tresari anacronic, iubitule. Iar suflul tau adanceste urmele ranilor mele coxale. Patul nostru l-am asezat pe pilonii lui odinoara, serios clatinati acum de jocul libertin al arcurilor. Regret ca am patat trecutul nostru. Era vinul de soi pe care-l sorbeam impreuna deseori. Sforai actual, iubitule. In frigider te-asteapta o cola.

Parca te-ai indepartat. Nu ma intelege gresit, stiu ca nu ai fost nicicand aproape. Fizic adica, in cazul in care primei propozitii o sa-i dai o astfel de conotatie. Si totusi asta ar insemna sa te subestimez. Acum parca gandurile mele se intorc de la tine si se razbuna ca le-am trimis spre un destinatar care nu e de gasit acasa. Si-atunci ma simt dezorientata, caci pe busola de la gatul meu nu erau puncte cardinale, ci adresa ta, care nu cunoaste nici strada, nici numar. Ea se traduce prin aceea ca odata mi-ai spus ca nu vei pleca fara mine. De-atunci am avut siguranta ca vei fi la o aruncatura de bat de poftele mele. Pana adineaori, cand gandurile s-au intors ca un bumerang care nu si-a gasit tinta. E tare ciudat sa nu pot sa te aflu.

Poti sa faci atat dintre atat de multe lucruri in momentul asta, mai putin sa te plictisesti. Tu nu esti din aceia care au o radacina pivot ce-si trage seva dintr-o sursa unica. Nu, tu esti din aceia a caror radacina se ramifica incontinuu, a caror seva e o amestecatura de izvoare. Si mie tot ce imi trebuie e sa ma faci sa simt ca pe undeva prin peisajul asta osmotic sunt si eu.

De la mine din pat vederea peste strada se opreste la o casa parasita. Unul din balcoanele ei se poate usor asocia cu ceea ce simt acum. E derapanat, din loc in loc i-a cazut tencuiala, iar pe sub zapada grea a iernii se simte miros de mucegai. Un vant puternic a spart geamurile si de-atunci in fiecare seara vuieste ratacitor printre cioburile grele. Si cu toate astea, usa balconului e soprana ratacirilor. E deschisa, se deda suieraturii vantului. Nu cunoaste alt mod mai bun de a te chema acasa.

ma anunti ca vii si te astept ca pe ceva banal;

intarzii si ma enervez putin, un banal mai colorat, o panza pe care mi-o dai sa astern un pic de vanitate;

vii, si pe masura ce stai, incep sa te simt, sa te doresc, sa te descopar, sa ma satur;

pleci si port mirosul tau pe mine, un somnifer in calea dorului ce va sa vina intr-o saptamana, cam asa;

te-ascunzi si-abia atunci incep sa-mi apara bube de ingrijorare. se vede pe mine ca nu am stare, pe unde pasesc mocheta are goluri de la tocurile nervoase, cana de ceai sufera de muscaturi dintoase si floarea de pe geam ma priveste ofilit;

si nu mai dai semne ca mai vii, iti vezi de viata ta, in acelasi ritm calm, dar ingrijorat ca n-ai apucat s-o faci nici pe aia, nici pe cealalta, si uiti ca intr-o alta casa eu ma apuc de citit carti grele, care-mi intortocheaza viziunea, in speranta ca o sa te pierd incurcat printre alte intrebari;

si uiti de mine, uiti de noi, esti tu cu tine, cu ea, cu ele, cu celelalte. cine stie ,de cate ori, in tot timpul asta, nu ti-ai baut tu ceaiul cu cele mai linistite sorbituri de la camellia sinensis incoace; odata cu inghititurile, ma dadeai si pe mine pe gat, in stomac, la mama naibii; m-am balacit in frunze si albe, si verzi, si negre, si in amestecuri nereusite de fructe. odata eram cu niste vanilie nereusita si imi venea sa ies tipand din tine, dar de unde, caci nu m-ai fi putut auzi in seninatatea aia nerusinata, ce rar isi facea loc pe chipul tau desfigurat de nelinisti.

si razi isteric, gresesti cafeaua si incepi sa subliniezi din carti randurile care conteaza prea putin. si-atunci bagi pixul in canapea, spui stop si pui mana pe telefon. acum e sfarsit de ciclu. bine am revenit in banal.

ce mai face strainul din tine? ala care m-a sarutat pe frunte in noaptea in care luna a trimis lupii la culcare. stateam ca doi tuberculosi pe iarba afanata, acolo in grajd, dupa ce am dus-o pe florica, vaca noastra draga, la marea intalnire cu fanel, boul cel drag al vecinului de peste doua gospodarii. ala care mi-a impletit coronita din paiele cele mai alese, prelucrate migalos la flacara lumanarii daruita noua de sarmanul din poarta bisericii. cand mi-a asezat-o pe crestet, am inteles ce este acela haute couture dumnezeiesc. i-am multumit cu un zambet pe care l-a imortalizat cu atingerea aratatorului lipsit de o directie mai presus de carpe diem, pe-a carei intensitate o veneram. setea din mine de el m-a facut sa inteleg si fenomenul gaurilor negre. apoi am ridicat privirea amandoi spre geamul ala pricajit, lampadarul floricai, care ii sustinea lumina de noapte buna, cand serile fara de fanel trimiteau mugete pana atat de departe. atunci i-am zis ca vreau sa cada toate stelele peste noi, sa ne topim dorintele lingouri in aurul astrelor care ingenuncheaza intru pierzanie toti fariseii karatelor. si ceva asa s-o fi intamplat chiar, caci imediat dupa, m-am uitat la el si nu vedeam decat tainele care un pic mai devreme nu se puteau zari de auriul vesmantului ce se prefacuse in scrum. eram si eu arsa de straiele de talcioc ieftin, iar el imi zicea cu ultima raguseala ca ma mai imbraca doar un miros fertil de lapte. eram taina pe taina.

dar cum sa te fac pe tine sa intelegi ce inseamna asta? pentru asta, ar trebui sa-i dai strainului ce-i al strainului. pe tine, ca sa putem, eu si cu el, sa-i dam domnului ce-i apartine.

Mainile ei miros a cauciuc moale, dat in parg. Astazi miroase toata a cauciuc si nu-si mai poate dezlipi narile de pe ea. Acum ar fi trebuit sa zambeasca al naibii de tare. Toate i-au mers asa cum si-a dorit. Ieri. Fara efort, prin fata ei se repede o scurta fericire. Clipe pline de carne, de sarutari si de gemete. Se succed precum secventele din filmul ala care i-a placut atat de mult, dar din care nu a inteles mare lucru. Trupuri goale si cuvinte care nu vizeaza direct persoana, rar soptite, dar cu greutate. Goliciune si cuvinte fara de oameni. In asta se traduce fericirea ei. Dar nici ca ii trebuie mai mult. Acum nu, si poate ca nicicand. Caci isi zice ‘De ce sa cobor pasarea catre pamant? De ce sa-i pun aripi trupului?’ Oricat ai vrea sa crezi ca se potrivesc, ei bine, nu-i chiar asa. Nu poti sa faci abstractie de o diferenta de un regn. Asa e si cu lucrurile care nu merg. De ce sa te transformi intr-un tiran al potrivirii? De ce sa imbini armonios cu forta? Ii era sila de toata cliseele si de ce ajunsesera oamenii sa isi doreasca. Mult, mai mult, din ce in ce mai mult, fara masura si fara responsabili. Fara proportionalitate cu legea firii. Si isi zicea ca ea n-o sa fie asa niciodata. Ea o sa se multumeasca cu putinul indestulator, n-o sa ia toata mana, ci o sa-si mute toti receptorii pe palme si totul o sa se sfarseasca intr-o plenitudine digitala. Iar tu, care i-ai fost alaturi ieri, copartas la clipele de fericire, tu i-ai spus ca ii vrei inima fara sa fi ascultat cand iti zicea ca ventriculul din stanga a cazut pe frontul din octombrie 2009, cand indiferenta totala i-a blocat circulatia in sensul fatal iubirii de durata. Si uita-te pe tine, cu dorintele tale schioape, gata sa le dai drumul intr-o cursa a mustangilor. Tu n-ai a face, dar vrei, doresti, mustesti de pofta. Doar pentru ca tu esti adeptul scolii imitatoare. Imiti, ca multi altii, o dorinta inerta. De a pune pecetea pe ceva ce nu-ti apartine. Fara sa realizezi ca pecetea ta e atemporala in raport cu forta care i-a dat nastere. De a trage cu dintii pana la moarte de o iubire absolutista. Fara sa realizezi ca ea a murit de mult. Cu tine, a mai plecat unul capul in jos. Ai intrat in jocul reflexelor induse de un comportament isteric intalnit la scara larga. Si molipsitor.

Ea nu e trista. In aroma de cauciuc i se imprima in cenusiul cerebral axioma fericirii: clipe de cea mai diversa natura care misca pe dinauntru, luate fiecare in parte sau insumate. Dupa cum ti-o fi dat.

Azi te-am pierdut iar. Ai incercat sa imi sugerezi asta inca de aseara, cand arcusul a molestat vioara si gamele au inceput a cade. E plin de note verticale bezmetic izgonite pe pamant. Imi pare ca pe portativul lumii au inceput a se catara asiduu dintre aceia cu crampoane alunecoase. E plin acolo, gandac langa gandac, atarna greu iar in atmosfera se simte miros apasator de oua fecunde. Maine, pe cele doua pagini ale cotidianului universal, fluturii vor naste gandaci de pe aripile ingreunate. Nu stiu unde s-au refugiat oamenii. M-am trezit singura pe un scaun fara spatar pe care ma descurc sa stau drept. Sunt ca micul print care priveste cu neinteles catre planeta. Imi atrage atentia o aglomerare de negru zgomotos si opac. Sunt toate ciorile aerului acoperind cismigiul, mascandu-i pe pricajitii care, printre flori sfasiate, nutresc speranta salvarii. O aglomerare de resturi de oameni aliati cu ciorile. Imi pare rau, dar azi nu am oameni de calitate. Sunt cativa pe care-i port in gand, insa le-am pierdut urma pe pamant.

Azi am pierdut lumea si am castigat o pozitie strategica cu mari valente de observator impartial. Pentru ca nu poti sa vezi lumea intr-adevar daca te afli intre limitele ei. Am pasit inafara si la vama mi-au dat un rucsac ermetic sa adapostesc durerea ca produs al noii mele pozitii. Nu am voie s-o imprastii, restul galactic e in carantina. Iar eu, o cocosata.

this is a public place, not exactly where one could set free their desires; so let's make love on a piece of paper; give me your pen and i'll give you my thought; your words come on top; and then let's lay back and give moments to our words; let's look in each other's eyes and see the meaning of it; please, whoever enters the room, do not betray the paper and the feeling surrounding us; let nobody see or feel that we study beyond the letters of the big gray books; show them that steady face while the beating of your desire would tear the world down on its way to me; give them that icy smile and look at me with that lust that keeps me with you beyond the reasonable period my mind could conceive; isn't it nice, how i play the studious child while all my senses are focused on your breath? or how you always put the sheet of paper on top of the latest-greatest articles? i'm expecting that teardrop which falls when you're under the impression that we are not going to last forever;

give me the paper, i want to make a statement: when it comes to us, there is no conclusion.

a philosophy of love

this is the bright side of the coin that i crave for

te vreau pe tine, asa foarte imperfect cum esti, pe tine cu demonii tai care nu ne dau pace, care n-o sa poata niciodata sa ma faca fericita pe deplin. e ca si cum as fi o detinuta si cineva, de sus, imi arunca firmituri de paine; le-as culege migalos si le-as pune la dospit la temperatura poftei mele febrile de tine, inchipuindu-mi ca o sa fac din ele turte pline ca pe vremea sobei strabunicii. s-ar putea sa-mi iasa.

pe tine, care nu pozezi in barbatul fara cusur, specialist in ale dragostei, care esti natural si nu faci apologia fidelitatii la modul penibil de absurd, pentru ca imediat dupa sa-ti disloci maxilarele dupa domnisoara care-si plimba tocurile aritmic pe orgoliul tau prostesc de barbat cuceritor; pe tine, care nu vorbesti despre fidelitate, ci lasi faptele sa ma mangaie.

pe tine, care daca ti-a placut cum m-am imbracat, cum m-am aranjat sau cum m-am parfumat, ai apreciat asta; si daca nu, ai tacut, pentru ca e un subiect oricum prea neimportant ca sa-i acorzi clipe de negare; pe tine, care ma saruti in loc sa-mi spui ca ar fi trebuit sa port tocuri si pe tine, care esti suficient de inteligent incat sa-ti dai seama ca as putea sa ma enervez fatal pentru armonia noastra la o faza de genul asta.

pe tine, care iti doresti sa-mi fie bine independent de faptul ca binele care mi se intampla ti se datoreaza sau nu; care imi vrei binele indiferent in ce colt al lumii m-as afla si care stii sa te bucuri de el si pentru ca este rezultatul muncii mele, si nu al puterii tale de influenta; care stii sa te bucuri de mine pentru ceea ce am facut eu din mine, si nu pentru ideea de femeie trofeu care sa incununeze toate investitiile tale in mine; da, mai ales pentru asta te vreau.

pe tine, care stii sa fii atent la ce-mi doresc cu adevarat, pentru ca rareori vreau ceva cu tenta materiala de la tine si exact atunci iti captusesti timpanele; pe tine, care apreciezi ca ce vreau de la tine e un instrument in calea binelui pe care vreau sa mi-l procur si nu binele in sine, realizat de tine pe calea ieftina a doua telefoane ilegale.

pe tine, care nu ma cauti precum un goe bezmetic care si-a pierdut jucaria, ci ma lasi sa-mi vad de treaba mea si de visurile mele si de poftele mele de peste zi si nu ma suni sa ma verifici si sa umpli conversatia cu nimicuri; pe tine, care stii sa te gandesti ca atitudini ca astea sunt pe viata in offside; pe tine, care ma suni si ma cauti rar si atunci imi indeplinesti dorinte, fie ele si o soapta la ureche.

pe tine, care stii sa te joci cu mine, care nu ai uitat ca suntem doi copii stangaci pe un teren alunecos; pe tine, care imi spui verde in fata ca jucaria aia nu e pentru mine si care accepti fara aere de expert intr-ale vietii ca si tu poti sa mai nimeresti cateodata ursuletul gresit.

pe tine, care ar trebui sa mai faci atat de multe ca sa pot sa incep sa ma gandesc ca imi place de tine. de fapt nu trebuie sa faci nimic, pentru ca toate astea e musai sa vina natural, pentru ca tu stii ca mie nu-mi place ideea ca eu as vrea sa schimb pe cineva vreodata.

taci ca mi-e mai bine. noaptea luna are forme, nu mai e doar un schelet intepator. deunazi cand ma plictiseam la curs m-am gandit la tine si inainte de prezentare nu mi-ai mai stat ca reper. astazi parca mergeai un pic inclinat spre orientul mic si schiopatai a lipsa de veneratie.

se poate sa fie impactul izbavitor al starii de a fi in permanenta ocupata. e treaba de stat pe scaun, dar are acelsi efect ca si cand as face ce mi-as dori cu adevarat. evident ca nu stiu ce-mi doresc cu adevarat, dar parca nici sa stai zi lumina cu fundul tintuit in capitole interminabile nu-i de bun augur. pentru fund si pentru suflet, surate in aceasta potrivire de nafast.

se poate sa fie reactia unei minti in devenire in fata unei situatii in dezagregare. ii zic situatie, pentru ca nu stiu ce a fost - iubire, ambitie, instrument de vindecare a unei boli pe care o doare ca nu ma mai doare. mi-e oarecum teama ca la sfarsitul procesului sa nu ramana praf de nor interminabil, ploios si efervescent in paharul meu de desteptare.

se poate sa fie resemnare in fata esecului. cand toate incercarile de inchipuit strateg de a-ti spune noapte buna in modul in care ti-ar placea sa ti se vorbeasca se pierd in misterul intunericului, mi-e foarte clar, intr-o lume pe care o vad mereu distorsionat de la cel putin -1, ca ma confrunt cu un esec. cat de imaterial a durut el, cu mult dincolo de pericard.

se prea poate sa-mi dai un semn care sa se aseze la fiecare pagina din cele trei de mai sus si sa le azvarle in vant ca pe niste file de poveste ce nu-si au locul in istoria suferintei mele.

a philosophy of life

a philosophy of life...from The Picture of Dorian Gray, Oscar Wilde
but remember...it's just one side of the coin, the dark side


'There is no such thing as a good influence, Mr. Gray. All influence is immoral – immoral from the scientific point of view.
Because to influence a person is to give him one’s own soul. He does not think his natural thoughts, or burn with his natural passions. His virtues are not real to him. His sins, if there are such things as sins, are borrowed. He becomes an echo of somebody else’s music, an actor of a part that has not been written for him. The aim of life is self-development. To realize one’s nature perfectly – that is what each of us is here for. People are afraid of themselves, nowadays. They have forgotten the highest of all duties, the duty that one owes to one’s self. Of course they are charitable. They feed the hungry, and clothe the beggar. But their own souls starve, and are naked. Courage has gone out of our race. Perhaps we never really had it. The terror of society, which is the basis of morals, the terror of God, which is the secret of religion – these are the two things that govern us.
And yet I believe that if one man were to live out his life fully and completely, were to give form to every feeling, expression to every thought, reality to every dream – I believe that the world would gain such a fresh impulse of joy that we would forget all the maladies of medievalism, and return to the Hellenic ideal – to something finer, richer, than the Hellenic ideal, it may be. But the bravest man amongst us is afraid of himself. The mutilation of the savage has its tragic survival in the self-denial that mars our lives. We are punished for our refusals. Every impulse that we strive to strangle broods in the mind and poisons us. The body sins once, and has done with its sin, for action is a mode of purification. Nothing remains then but the recollection of a pleasure, or the luxury of a regret. The only way to get rid of a temptation is to yield to it. Resist it, and your soul grows sick with longing for the things it has forbidden to itself, with desire for what its monstrous laws have made monstrous and unlawful. It has been said that the great events of the world take place in the brain. It is in the brain, and the brain only, that the great sins of the world take place also.'

Cu fiecare duminica care trece, pentru ca duminica a ajuns in vremurile astea o zi cu mare greutate in care apuci sa chibzuiesti mai cu ardoare asupra laturii sensibile sau sufletesti sau insetate de cultura si de frumos in oricare din formele lui, sau cu fiecare intamplare cat de cat semeata prin droaia de fapte banale de zi cu zi, capata contur ideea ca noi, fiinte intentionat masinale - oricat de paradoxal suna, care ne reprimam cu succes reflexele originale, ne impartim dupa chef in alb sau in negru, fiecare in tabara lui cu cate o fata a dualitatii in dinti si pornim razboaie care, in contextul de fata, ii dau ambitiei o culoare gretoasa si readuc la suprafata violenta instinctuala.

As putea trece, zambind chiar, peste aceasta lupta a cuvintelor goale de sens dar incarcate de un balast ieftin, corosiv al umanului, daca adversarii ar porni intr-adevar intr-o lupta a argumentelor in spiritul dezbaterii constructive, deschizatoare de perspectiva. Dar nu, dupa noi nu exista gri, noi credem in culoarea argumentului de moment, care este, in functie de circumstante, alb sau negru.

Pacat, pentru ca adversarul nu e decat cealalta fata a monedei cu cantul de un gri incontestabil.

Dupa cum arata si mica piesa in trei mini acte:

I
Cineva te uraste de moarte. Daca te-ar vedea cazut, ar scuipa pe mana ta intinsa. Viziunii tale exprimate public ii ofera o replica virulenta, la persoana, bazata aparent pe contraargumente, doar ca ele sunt fondate pe argumentele tale scoase din context, lipsindu-le astfel de forta necesara de contracarare. Nu-l cunosc, nu stiu ca e plin de fani, la fel ca tine. Inca. Iti arat replica lui, o citesti, lasi impresia ca te afecteaza atat cat o citesti, desi sunt sigura ca-ti fura cel putin doua minute de chibzuinta, apoi iti vezi in continuare de ceaiul care nu lasa nicio urma de teina pe chipul tau. Cum ar veni, tu stii ca esti doar albul din gri si nu-ti mai vinzi spiritul de fronda pe un pret iluzoriu. Dar ceva din ochii tai nu ma convinge inca. Felicitari pentru incercare.

II
Curioasa si iritata de opera-ti denigranta, te cunosc. Esti bland, cu fata de inger. Mangai fara cusur, saruti dumnezeieste, si nu-mi trebuie mai multe sa realizez ca n-ai resurse violente nici sa omori o musca. Si totusi il joci pe Negru.

III
M-am jucat si cu alb si cu negru, le-am servit drept gri si i-am lasat sa-si etaleze pauneste non-culorile. Stiu ca daca i-as aduce pe alb si pe negru in aceeasi camera si i-as lega la ochi si le-as da alta voce, si-ar descoperi mai mult decat o pasiune comuna, aceea de a se aseza pe fetele monedei celei cu cantul gri.DACA.

Am sa ucid pamantul cu un compas
Sa-i dau stiintei un mobil sa se caiasca;
Am sa-l imbrac in casmir de iarna
Sa simt candoarea ultimei dorinte pamantene;
Am sa izolez corpul de galaxie
Si o sa-l tratez ca pe o bacterie 
A carei masa difuza e o amestecatura de continente 
Din care nu se mai deduce sursa primara a orgoliului;
Am sa cresc o cultura de mici planete umane
Si o sa le imprastii prin univers in spiritul unei competitii pe cinste.

Poate ca nu ma voi mai mira ca nu-mi gasesc jumatatea,
Iar sperantele mele nu vor mai muri atat de usor, 
Acum ca le-am prescris niste ani lumina.

sub tricoul ei se leagana in aroma de san toata iarba lumii care a pierit sub greutatea pavajului. la ea mai totul se intampla pe dedesubt si are in mersul de zi cu zi putin din beethoven si din bach; ca sa-si dea culoare in obraji, mananca o gutuie inteleapta si cand se duce la teatru isi mai cumpara un dulap pentru vise; ai zice ca e somnoroasa din fire si cand vrea sa se rujeze, isi da pe buze cu un tango aprins. are ochii atat de vii, ca nicio culoare nu le poate face fata si cand are chef de o escapada, se joaca cu zacatecoluca pana il pune mesaj de bun venit pe telefon. cateodata rade cu atata viata ca te face sa-i ceri autograful fericirii; alteori, cand la cina nu avem decat gemete, ma lasa infometata. nu prea sa pricepe sa se enerveze si cand poarta manusi se sufoca eleganta; inca se minuneaza de orice si pentru asta impart cu ea oricand castronul cu bors de fasole si mamaliga.

cand dragostea deviaza

m-am saturat sa te mint, m-am saturat sa ma mint. De ce ma trag in teapa ochii tai? n-am discutat niciodata despre noi si acum te porti de parca am fi impreuna; nu stiu ce inseamna asta. De ce ai jucat las si te-ai ferit de ultima replica? nu, nu-mi doresc sa ma suni seara si sa-mi spui ce-ai facut peste zi, nu ma intereseaza carei culori i-ai dat viata si nici cate tigari ti-au mai luat inca putin din ea. De ce am vrut sa am amintiri cu tine si tu nu te-ai opus? ma simt vinovata pentru ca ma gandesc ca meriti o explicatie cu privire la purtarea mea indiferenta, cand de fapt nu-ti datorez nimic. De ce ma dori, adunat, macar o ora pe zi? du-te si vinde mesajul cu sarutari de noapte-buna pe o tarie. De ce ma simt ca si cum ziua ar fi trupul meu iar minutele disipate cutite infipte maiestuos pe toata suprafata? o sa poti sa uiti, pana dimineata. De ce nu las sa ma lasi sa vina altul? ai durat atat de putin, ca n-am apucat sa te vad cum te dai pe curcubeu. De ce, acolo sus de tot, ai castigat in fata mastii la care am lucrat atat de migalos? acum ca nu mai am nevoie, mi-e atat de bine singura, ca mi-e frica sa nu devii doar un instrument de succes. De ce nu cobori, sa pot sa mai sper? sper sa-mi revin si sa ne tavalim din nou prin roua.

aici ploua mereu. cateodata ploaia face curat in ganduri, alteori le imbacseste.
acum e perioada murdara. sunt timpuri de "bordel vraiste", aici unde toata lumea se iubeste cu toata lumea, fara consecinte si fara discretie. aici e pe doua strazi, aici are multe camere cu pereti subtiri si aici e acum, un acum izolat de lume care se pare ca nu doare. pe drept se pare, caci cum sa nu doara cand strivesti un mar? tu si ea, cea de acasa, aveati un mar de un rosu aprins, un pic viermanos, ca toate cele bune, si te-ai decis intr-o noapte vanitoasa sa torni zahar ars pe el si sa-l musti cu pofta. ai mai lasat pentru acasa jumatatea fara viata, ce-a capatat arsuri si arome dulci si goale.

acum e cand te seduc si te duc intr-o lume pe care nici eu n-o cunosc, nici eu nu cred ca o vreau. daca e sa divid acumul acesta, rezulta o taraba de fructe. noi ne-am ridicat peste ei, noi nu strivim merele, noi le producem. mere fara viermi. simti ca ceva nu e in regula? in ele nu tremura viermi, sunt false si am descoperit asta in marul de data trecuta, cand ma tineai adanc in brate si mintea mea nu era cu tine.

noi suntem mai putin pacatosi ca ei, dar asta nu inseamna nimic. taraba e subreda, insa cererea e mare. in orele in care avem deschis, pe care incerc sa le raresc si tu nu vrei, simt incurajari de a continua in stropii zgomotosi de ploaie care anihileaza remuscarea.

acumul de dincolo de acum e ceva mai tarziu, e cand vad cele doua strazi din aici pline de mere, ascunse de toamna groasa cazuta pe asfalt si invaluite intr-o ceata arsa. acumul va fi cand o sa ma plimb cu doua cosuri dupa mine, incercand sa adun pacatele lumii, sa mai putem pasi. sa fac o tuica tare, s-o dea pe gat nebunii. sa-mi zica ca e puturoasa si viermanoasa, si eu sa cred ca m-am salvat.

Ma abtin. Ma abtin cu mainile, gandul e liber sa te bantuie. Noapte de noapte se asaza langa trupul tau dormind, se cuibareste in pleoapele care clipesc si in somn de neliniste. De atatea ori ti-am facut baie cu luna, incat ma mir ca mai e lumina printre noi, in noapte. Cel mai mult ma doare ca gandul meu nu e decat un fir de praf care nu-ti trezeste nici macar sentimentul inlaturarii. Da, ma tem ca e de mult si e de prisos. Singurul efect palpabil, si asta in sunete, e un stranut, din cand in cand, in noapte, care muta stelele din loc, in lumea mea, pe cerul meu. Cred ca de asta e cerul atat de mare, ca fiecare sa-si adjudece un petec din el si sa sufere in coltul lui. Stii...cateodata stelele tale se joaca cu ale mele...se prefac in dorinte neimplinite si deodata jumatatea mea de cer e plina de toate stelele intregului. Tu oare n-ai dorinte neimplinite? Sau poate ca singura ta dorinta sta in soare si stelele tale n-o pot imagina?
Poate ca e totala nerozie sa fac din noi doi o chestiune galactica...doar ca in mine nu mai incape si se pare ca abia intregul univers imi poate adaposti chestiunea.
Tu dormi in continuare, pe un pat de planeta, alaturi cu un gand. Iar o sa te intrebi dimineata daca ti-au curs ochii si iar o sa te miri ca cine stie, te-o fi tras curentul interplanetar. Tu n-o sa stii ca gandul s-a prefacut in lacrimi, singura stare de agregare de care il faci capabil...

surpriza mie insemi

este undeva in mine o usa incuiata parca cu zeci de lacate. orice as face, nu reusesc sa pasesc dincolo de ea. am incercat discret, cu ciocanituri moderate in decibeli si am simtit ca cineva de dupa imi rade in nas. am apasat soneria si mi-au rasunat zguduitor note pe care nu mai puteam sa le castig asa usor ca la scoala. am batut disperat si atunci simteam cum ies spini batrani din lemnul usii, infingandu-se in nevoile mele arzande. si cand am tabarat cu toata fiinta pe ea, mi-a oferit caldura unui adapost de-o noapte, pana cand am inteles ca abuzasem de simtul penibilului.

apoi am ocolit usa si am incercat sa stau de vorba cu mine, cea dincolo de usa, care radea de sus mai devreme. ne asezam noptile ca la cafea si dupa ore treze dar in continuare confuze, adormeam cu amarul zatului in gand. orice pornire de a scoate la suprafata acest chip necunoscut se termina precum o cearta dintre doi pseudoindragostiti pentru care cuvintele nu mai sunt decat un automatism perfect incadrat in peisajul rutinar.

m-a durut pentru ca am stiut care e cauza acestui insucces si n-am avut de gand sa fac nimic concret. si acum, dupa un timp, ma doare pentru ca am indraznit sa cred ca stiu care este aceasta cauza, pentru ca mi s-a parut usor si odihnitor sa ma gandesc la un substantiv, sa concentrez in el toate trasaturile acelei fete straine si apoi sa-i dau un sut incat sa-l trimit vinovat intre lacate pana cand voi avea bunavointa sa rezolv si aceasta problema. de fapt, totul este mult mai complicat de atat si sa va cam ia naiba pe toti aia care veniti si cu seninatate in privirea voastra tampa aveti impresia ca unele lucruri se rezolva cat ai da de doua ori cuceritor din gene. valabil in prima faza si pentru mine, bucuroasa ca am reusit s-o depasesc. voi toti astia care credeti ca detineti adevarul absolut si cand colo poate ca bajbaiti prin lada de gunoi a fantasmelor cu iz ieftin de adevar. mirosul vostru de autosuficienta fara continut v-a destabilizat simtul olfactiv, dar sa stiti de la mine ca duhniti pe o raza cat lumea.

am inceput prin a avea ceva cu mine si sfarsesc prin a avea ceva cu voi. totusi, in ideea ca eu sunt mai normala, ca da, o sa am rabdare cu mine si ca o sa incerc sa nu mai vad neaparat ceva negativ in faptul ca nu ma cunosc, va las in hora voastra neincapatoare pentru mine. ma astept la o cafea.

Da-mi un petec de iarba, nu-mi asterne covor rosu. Sa ma asez de-a lungul lui si sa ma misc in adierea vantului. O sa-ti multumesc ca m-ai lasat libera.

Da-mi doua pietre, nu-mi da diamante. Sa ma asez intre ele si sa invat sa ma umplu de tacere. O sa-ti multumesc ca m-ai lasat neslefuita.

Da-mi privirea spre cerul instelat, nu-mi arata vitrine dichisite. Sa-mi trimit ochii printre ele si sa incep sa ma uit la mine. O sa-ti multumesc ca m-ai lasat sa sclipesc.

Da-mi un leagan, nu-mi da o masina. Sa ma cufund in leganatul lui si sa-mi descopar vitezele. O sa-ti multumesc ca m-ai lasat sa ma conduc.

Da-mi un zambet, nu-mi da rasul tau golanesc. Sa ma regasesc in el si sa ma umplu de merite. O sa-ti multumesc ca m-ai lasat zambind.

Da-mi rasul tau golanesc, nu-mi da tipetele. Sa ma bucur de tine gol si sa nu-mi doresc sa te imbraci. O sa-ti multumesc ca m-ai lasat sa te las.

Da-mi tipetele tale, nu-mi da iubirea. Sa ma dezbrac si sa intru in hora lor nebuna. O sa-ti multumesc ca m-ai lasat sa te cunosc.

Nu-mi da iubirea. O sa ma alungi.
Lasa-ma pe mine sa ti-o dau. O sa te rog sa nu pleci.