joacainjoaca

ce seara...

am plecat de acasa cu ganduri marete pe langa celelalte posibilitati a caror concretizare ma astepta prea timid in umbra ideii incat sa o iau in seama...asa ca m-am urcat in autobuz si am inceput sa gandesc in luminite asa cum se vad ele noaptea pe geamul semiopac de la atatea atingeri slinoase...la destinatie m-au asteptat o rama si un pinguin, fiecare cu cate o grimasa dedublata.

rama avea in mana o floare pe care mi-o daruise cu ani in urma si care dupa alti cativa ani ajunsese iar in mainile ei. acum era din nou pregatita sa o impartim. floarea mustea de viata si noi trei paream o gluma pe langa ea.

desi mi se promisese ca vom petrece rasaritul noptii undeva la un suc, ne-am indreptat teleghidati de fortele directionale spre casa de pierzanie sau dimpotriva, a studentilor, in una dintre camerele caruia doua paturi ne-au fost hotarate. am intrat si un aer de prospetime mi-a invaluit simturile, o senzatie de nou ce statea la panda sa-mi inhate viitorul incepea sa-si savureze victoria. in aer pluteau un entuziasm si o incantare, care, pe cat a caror temeinicie era de neintemeiata, pe atat a caror simtire era de agreata. Iar vocea inelatei intretinea ritmul la un nivel intens cu vibratiile ei care imbracau incaperea intr-un casmir dezarmant.

ne-am decis sa inauguram camera si din roseata ei sa facem o amintire a noastra, de neuitat, care sa ne arda pe retina atunci cand vom fi mari si importanti si toate acestea ni se vor fi parand o copilarie fara sanse de ancorare in radacinile maturitatii. si uite asa umblam bezmetici cu un tel fixat de niste perne, de doua paturi, de cateva carti, de o vaza, de o oglinda smulsa din pamant, de un laptop, de o apa minerala, o sticla de bere si cateva mere. iar noaptea si oglinda se jucau cu noi, oferindu-i abilitatii noastre de a face imaginea plenipotentiara a adevarului ca da, sigur ca se poate.

odata ajunsi pentru a doua oara, dupa putine clipe de zarva ordonatoare, ne-am tolanit in pat pe fundalul unui pian si al unor voci care iti insulfa o pofta de poftit la cele mai curajoase acte dintr-o viata. iar cel mai curajos act din momentul acela era sa te uiti pe geam, ceea ce am si facut, iar imaginea mi-a conceput numaidecat un candidat invincibil in galeria amintirilor frumoase. se vedea de pe geamul acela, pe care cu putin timp in urma il priveam ca pe o anomalie sociala, se vedeau strada, intersectia, zona care mie imi provocau cele mai intense spasme emotionale cand vine vorba de locatii preferate. Se vedea si biserica, chiar daca frunzele copacilor erau inca atat de dese incat umbreau pana si ideea de a te uita pana intr-acolo. se vedeau toti acei colosi ai intersectiei luminati de cel mai viu sentiment de libertate a spiritului, in frunte cu opera, a carei adulmecare te plasa direct in elita simtamintelor inaltatoare.

stateam ghemotoc toti trei, era un pic frig, datorat mai degraba emotiei cu care fiecare particica din noi zambea si tremura in fata zarii si a muzicii.

...seara in care am inceput sa ma bucuresti.