cinste tolerantei

unii oameni sunt atat de siguri pe ei in unele momente de necesara sovaire, incat ma revolt si ma dedublez in grimase camuflante;

lipsa de toleranta in fata celorlati, fie ca vorbim despre opinii, despre apetente, despre fetele lor sau despre argumente, combinata cu impresia detinerii adevarului absolut si a dreptatatii care a semanat numai in propria ograda asa le produce o incantare, ca le si vad mugurii prostiei lucind triumfal.

dar nu va bucurati asa din vreme;

sentimentul ce le incolteste in cuget odata cu aceasta intoleranta violenta pentru spiritul uman nu face decat sa le potenteze lipsa de...caracter, privit intocmai ca ceea ce este, respectiv ca un ansamblu de insuri fundamentale psiho-morale ale unei persoane care ii controleaza eul trimitandu-i haturile in cele mai deviante directii;

oamenii de genul acesta stau la masa cu dumnezeu si cu dracul si sunt in stare sa spuna - pardon, chiar spun - ca a lor este imparatia cerurilor si al lor iadul.

oamenii de genul acesta sunt periculosi nu numai pentru ei insisi - caci se inchid intre limitele propriei viziuni, care de multe ori are sanse sa fie eronata, dar si pentru ceilalti - caci cine are nevoie de asemenea persoane in preajma sa?

oamenii astia, ca nu merita subtilitatea formalismului, isi imping ideea pana la culmi paroxistice, caci in ei se umfla samanta ravnei de concretizare a succesului ideii lor turbulente in fata celorlati si nu se lasa pana cand nu o vad incoronata, cu pretul ingenunchierii altor pareri cel putin demne.

astia sunt in stare sa se foloseasca - pardon, se folosesc - de cele mai grele arme pentru a-si dobori tinta; mijloacele lor ar intimida pana si miscarea de revolutie a pamantului. pamantul vede si aude, noi care ramanem si ne ingrozim in fata lor suntem ochii si urechile care ar trebuia sa raspunda prin ceva mai mult decat o dedublare in grimase.


fereste-ma, doamne, de intoleranti si inlocuieste-mi grimasele cu niste arme pe masura!

despre tine, dorule...

ai fugit din mine, la insistentele mele pline de indiferenta
cateodata cochetai cu mine, iti clipeam dulceag si vedeam cum te tarai inveninat
odata m-ai atins, si m-am facut campie la intepatura varfului tau vulcanic
alteori te gazduiam si-ti ofeream vin fiert cu aroma oculta de cucuta

cand mi-ai aratat cerul in noapte, am vazut multe stele apuse in panoplia tristelor iubiri,
am suflat spre ele aburi de recunostinta si tu, in replica, ai aruncat peste mine lumina diminetii


cand te-am luat cu mine in parc, am dat cu tine de iarba si te-am disipat in triluri zburatoare
cand te-am rugat sa mai imi dai o sansa, m-ai privit ca pe un bolnav definitiv

pe fata-mi crispata s-au asezat niste randunici. randunicile sunt acele pasari care isi faceau cuiburi sprijinite de grinzile din cerdac; ele isi hraneau puii cu musculite prinse cu usurinta cu care o mama traieste razand deschiderea carnii sfarcului ei spre a se lasa mangaiata de gura sugarului care incepe sa simta gustul vietii...sanii mamei sunt acum nectarul si ambrozia care il pregatesc pe zeus pentru intalnirea cu marele typhon; ma intreb oare ce simte o mama in momentul alaptarii? poate ca se simte foarte utila, cand stie ca de ea depinde soarta unei fiinte atat de fragede, sau poate ca se simte fericita si atat, alte posibile explicatii neducand nici ele la un final logic pozitiv. unele lucruri n-au nimic de-a face cu logica, decat ca sunt logice prin ele insele. cine incearca sa le demonstreze, acela va fi pierdut din fericirea bezmetica, euforica si se va fi ales cu o mahnire mare cat bulevardul circumvolutiei.
randunicile, cand bat din aripi, silabisesc primavara si ne invata ca ea trebuie traita in bataile inimii; noi nu avem din ce altceva sa batem si daca totusi o facem, mi-e sila si mi-e mila de noi;
si cand te uiti la coada lor despicata in alb si negru, alegi calea zborului, care te poarta prin lume. dar tu nu uita de sfatul lui wittgenstein: "coboara intotdeauna din inaltimile sterpe ale intelepciunii in vaile inverzite ale prostiei" si vei descoperi pe propria piele rolul tamaduitor al fotosintezei prezidata de materia cenusie.
randunicile, cand pleaca la drum lung, zboara in stoluri si stiu ca ele ajung la destinatie; dar cum isi aleg ele "conducatorul"? ce dau ele la schimb? sigur ca nu renunta la respectarea unor drepturi esentiale, la exercitiul lor intr-un mediu oxigenat, la verticalitatea coloanei lor atunci cand bat puternic din aripi pentru a se intalni cu razele soarelui; si cand acesta din urma isi varsa caldura printre penele lor, le auzi cum ciripesc bucuroase fara urme iremediabile de sacrificiu si oportunism.

o randunica, doua randunici...o furnica, doua furnici...o albina, doua albine...fata mea...UN zambet...

O caleasca imi tropaia in inima
Iar nechezatul cailor ei ma durea pana in adanc,
Pe cand soptit-ai ochilor mei,
Insetati pana dincolo de lacrimi de parfumul glasului tau,
Ca roua gandurilor mele
Si bruma grijilor tale,
Mor sa se intalneasca in impreunarea fatala
A tango-ului dintre cautarea sensului tau in mine
Si raspunsul meu plin de miscari respingatoare,
Caci pe cand eu inteleg
Ca nu poate fi nimic mai mult decat un putin frumos
Tu deja ai inteles asta de mult, ceea ce te face
Sa-ti imbraci cautarea in haine mincinoase,
La care eu zambesc inca cu emotia de dinainte de serata.

Dar sfarsitul nu e nici pe departe aproape.

cand te duci la culcare, nu uita sa-ti lasi grijile deoparte; astfel, de cealalta parte a realitatii, e tot o iluzie ale carei sanse sa fie mai frumoase cresc.

nu vad sa injoseasca ceva mai mult femeia decat isteria; egofonia esarfei de matase;

joaca de-a cuplul e perversa; are interes, are orgoliu, are tipete, are lacrimi nesarate al caror izvor e o fantana arteziana; scopul decorativ nimiceste cauza poate pura intr-o prima faza; rezulta o convenienta jegoasa, imposibil de salvat de catre propriu-i val de tasniri ornamentale.

au fost odata doi copii in suflet care se jucau impreunat; joaca lor era fara de constiinta, fara intrebari cicalitoare, fara ore, fara nazuri, fara griji. joaca lor era bazata mai mult pe un ludism sexual; pornirile lor erotice, materializate deseori in forme obraznice, erau dintre cele mai pure pentru ca isi trageau seva din dorinta, din porniri carnale, lasandu-le pamantul insetat, pe cand continente de orgoliu, de ambitie, de vointa de a demonstra ceva ramaneau inecate in furtuna de sens dat de multi alti semeni ai celor doi.

uneori se desfatau si de cum ploaia le aluneca pe trupuri in clipe de varatica impreunare, alteori isi faceau ascunzis in gura padurii spre a se lasa purtati de limba-i proaspata al carei fosnet verde le urca emotiile spiroidale spre nadirul intelesurilor trupesti.

alteori plecau fara sa-si ia la revedere, simtind cum inimile lor au obosit una de bataia celeilalte. si se reintalneau apoi, continuand jocul de unde ii statuse ceasul, ca si cum el detinea acele temporale ale realitatii; cei doi aveau o abilitate innascuta de a nu aduce la intalnire altceva decat pe ei insisi cu dorintele fiecaruia in legatura cu celalalt; in cosuletul picnicului lor se mai aflau idei, principii, poezii si alte randuri cu care garniseau felul principal - joaca in doi; la un moment dat au devenit atat de dezinhibati unul in fata celuilalt, incat cladeau utopii ce durau pana cand fulgii de zapada din cer se izbeau de primirea implacabila a pamantului sau compuneau versuri plecand de la cuvinte banale.

cateodata se plimbau cu motocicleta, opreau la capat de drum nestiut si, iubindu-se printre visuri citadine, au capatat turturi cenusii si au jurat ca vor incerca sa salveze orasul de asemenea idealuri.

incet incet, inconstienta lor dezinteresata capatase forma unui clopot mut, invizibil, strain de limba edulcorarilor perfide in esenta si de imaginea violenta a sablonului calitativ.

clopotul ii acoperea de oras, gata in orice moment sa tina piept asocierii de bezmetici ce reuseau pe zi ce trece sa depaveze drumurile odata cladite de o vointa comuna.

cei doi nu erau straini de situatia cu care s-a blestemat lumea; dimpotriva, cand plecau unul de la celalalt, preocuparea lor era sa se asigure ca nu au jurat stramb; leacul lor, acea abilitate care le-a cautat sufletele a gasit, la fiecare in parte, setea de joaca; cei doi au inteles ca nu ii mai poate salva decat joaca si, increzatori in acest raspuns si-au ferecat simtul ratiunii, patrunzand astfel aintr-o lume primordiala a jocului.

intre joaca murdara de zi cu zi in oras si jocul pur al celor doi se afla clopotul mut si invizibil.

la slujba din duminica cea mare, clopotnita bisericii centrale a fost gasita pustiita. dumnezeu ne mai da o sansa.

sa ti se tot intample...

sa treci prin curtea facultatii, sa te apuce un maidanez de picior, din spate, sa tipi sec si tare, sa te intorci, sa-i vezi privirea cersind atentie, sa realizezi ca nu a fost o muscatura, ci o rugaminte la mangaiere, sa te mentina spaima in pozitia stanei de piatra, sa nu-ti miste decat ochii in sensul celor care au nevoie de tine, te cheama si tu nu esti acolo pentru ei, sa pleci si sa nu uiti inca o data sa fii mai omenos si de ce nu, mai ales cu cainii;

sa iesi de la metrou, sa vezi alt maidanez, frumos - cu chipul acela de intelept trecut printr-ale vietii, sa-l mangai usor, scurt pe cap, iar el sa sara numaidecat pe tine, sa se gudure cu blana lui murdara, plina de capuse si de purici pe langa pantalonii tai proaspat luati de la curatatorie, si-atunci sa-ti lasi mainile binecuvantate mai ager de armata de microbi ce-l stapaneste si apoi sa-ti duci mainile la gura, ca un prunc naiv, in timp ce-l vezi ca pleaca batand din coada ritmul unei despartiri vesele;

sa te trezesti duminica dimineata, sa traiesti sfanta liturghie inchinandu-te la ciripitul vrabiilor, la soarele dezamortind viata, sa te cuprinda o emotie de orice, sa te duci incantat la o conferinta cu speranta ca vei mai elucida ceva din tainele crizei financiare - o nebuloasa, sa pleci oarecum dezamagit dar nu in pierdere, pentru a te duce apoi sa renasti in fata unei salate, oblojit de caldura caloriferului si de vocea de la telefon;

sa-i vezi cum isi scot coltii spre aparenta-ti slabiciune, sa vezi cum o fac pe prostii intr-un mod atat de calculat, sa-i vezi cum se isterizeaza, cum tipa, cum trantesc cu toate de pamant, cum rahatul lor cotidian capata sub ochii lor o importanta de mastodont, cum se vaita ragusit, cum se lupta pentru apreciere, cum stau la panda si coltul ochiului le naste un monstru al degradarii, cum si cum si cum le fereci gura inepta fluturandu-ti gustul pur, gingas, puternic al aripilor tale albe care nu contenesc sa te ridice, in fiecare zi cate putin, mult deasupra lor;

sa ti se confirme ca da, exista inger pazitor, sub forma pecuniara de data asta, atunci cand ai mai mare nevoie de ea, ca totul se leaga intr-o poveste de sanse cu care dai mana, de necoincidente care se cladesc una pe cealalta, de greseli care te imbraca cu riduri estetice, de oameni, in care tu esti regizor si actor si nu ai nicio scuza sa nu crezi asta, sa nu crezi ca poti sa iei un pic de ici, un pic de acolo incat sa-ti colorezi povestea; o poveste intr-o singura culoare, sa zicem roz, mi se pare a priori trista.