pe fata-mi crispata s-au asezat niste randunici. randunicile sunt acele pasari care isi faceau cuiburi sprijinite de grinzile din cerdac; ele isi hraneau puii cu musculite prinse cu usurinta cu care o mama traieste razand deschiderea carnii sfarcului ei spre a se lasa mangaiata de gura sugarului care incepe sa simta gustul vietii...sanii mamei sunt acum nectarul si ambrozia care il pregatesc pe zeus pentru intalnirea cu marele typhon; ma intreb oare ce simte o mama in momentul alaptarii? poate ca se simte foarte utila, cand stie ca de ea depinde soarta unei fiinte atat de fragede, sau poate ca se simte fericita si atat, alte posibile explicatii neducand nici ele la un final logic pozitiv. unele lucruri n-au nimic de-a face cu logica, decat ca sunt logice prin ele insele. cine incearca sa le demonstreze, acela va fi pierdut din fericirea bezmetica, euforica si se va fi ales cu o mahnire mare cat bulevardul circumvolutiei.
randunicile, cand bat din aripi, silabisesc primavara si ne invata ca ea trebuie traita in bataile inimii; noi nu avem din ce altceva sa batem si daca totusi o facem, mi-e sila si mi-e mila de noi;
si cand te uiti la coada lor despicata in alb si negru, alegi calea zborului, care te poarta prin lume. dar tu nu uita de sfatul lui wittgenstein: "coboara intotdeauna din inaltimile sterpe ale intelepciunii in vaile inverzite ale prostiei" si vei descoperi pe propria piele rolul tamaduitor al fotosintezei prezidata de materia cenusie.
randunicile, cand pleaca la drum lung, zboara in stoluri si stiu ca ele ajung la destinatie; dar cum isi aleg ele "conducatorul"? ce dau ele la schimb? sigur ca nu renunta la respectarea unor drepturi esentiale, la exercitiul lor intr-un mediu oxigenat, la verticalitatea coloanei lor atunci cand bat puternic din aripi pentru a se intalni cu razele soarelui; si cand acesta din urma isi varsa caldura printre penele lor, le auzi cum ciripesc bucuroase fara urme iremediabile de sacrificiu si oportunism.
o randunica, doua randunici...o furnica, doua furnici...o albina, doua albine...fata mea...UN zambet...
randunicile, cand bat din aripi, silabisesc primavara si ne invata ca ea trebuie traita in bataile inimii; noi nu avem din ce altceva sa batem si daca totusi o facem, mi-e sila si mi-e mila de noi;
si cand te uiti la coada lor despicata in alb si negru, alegi calea zborului, care te poarta prin lume. dar tu nu uita de sfatul lui wittgenstein: "coboara intotdeauna din inaltimile sterpe ale intelepciunii in vaile inverzite ale prostiei" si vei descoperi pe propria piele rolul tamaduitor al fotosintezei prezidata de materia cenusie.
randunicile, cand pleaca la drum lung, zboara in stoluri si stiu ca ele ajung la destinatie; dar cum isi aleg ele "conducatorul"? ce dau ele la schimb? sigur ca nu renunta la respectarea unor drepturi esentiale, la exercitiul lor intr-un mediu oxigenat, la verticalitatea coloanei lor atunci cand bat puternic din aripi pentru a se intalni cu razele soarelui; si cand acesta din urma isi varsa caldura printre penele lor, le auzi cum ciripesc bucuroase fara urme iremediabile de sacrificiu si oportunism.
o randunica, doua randunici...o furnica, doua furnici...o albina, doua albine...fata mea...UN zambet...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu