Sunt eu si soseaua marginita de lanul de grau. Eu intr-o lume uscata, pe o carare betonata, pe-a carei pofta de a ma lipsi de alternativa o simt pe sira spinarii. Cerul e albastru indeaproape. In departare nu pot sa-l dibuiesc, e intrerupt de nori mari si albi. Multi astfel de nori. Pe fiecare cate-o cioara, mare, neagra, imi cloncane in vertebre, pana la inima. Ploua. Ma simt ca-n vis sa merg prin ploaie. Dar ploua gri, cu stropi de complot, iar eu nici ca ma prind ca-i ceata.
Pornesc. Urmeaza, mi se spune, drumul spre implinire. Pentru asta, e nevoie de intalnirea dintre mine si tot ce am ascuns in cotloanele dinauntru, ca un criminal dezgustat si speriat de uneltele infaptuirii pe care disperat le zvarle in ascunzisuri nebanuite. E lungul drum catre mine insami.
O bataie de ciocan tuna din cer. Fac primii pasi. Mi se sperie ciorile si vin spre mine, gata sa ma napadeasca. Odata cu ele, parca toate pacatele incep sa danseze intr-o hora a nescaparii. Ma simt ca un inger in boxa acuzatilor. Daca ii mint, toata painea lanului de grau va deveni otrava cea de toate zilele. Daca ma mint, o sa raman singura de mine. Inger pustiit.
Startul rasunator s-a dat o bataie mai sus. E liniste peste tot, e liniste pe sosea. Linistea ploii. Sunt multe gropi. Nici ca se poate altfel, doar e drumul meu. O clipa pierd controlul si nu ma cruta. Ciorile ascut lama gandului si spre varfu-i de lance se desprind in cadere crampeie de metal – pacate ce prind forma si cad cu greutate. Nu pot sa le vad cum sunt. Crampeiele se agata de mine ca de un magnet impanzit de ace. Grabesc pasul. Sunt desculta si imi curge sange din talpi. Pietrele se rusineaza cu gandul la mine si se inrosesc din sangele meu. Incep sa alerg necontrolat. In urma mea las gropite vesele, gropi triste si prapastii intrebatoare. Nu mai inteleg nimic. Cand ma gandesc la mine, ma vad in aceeasi rochie alba, moale. Rochia rupta din nori, in clipele cand visam din toata retina. Rochia pe care n-am mai dezbracat-o de-atunci si care inca miroase a visuri realizabile.
Sunt pe sensul care duce intr-acolo. Ma opresc. Langa mine, pe mijlocul soselei, un om. Langa noi, pe sensul opus, un caine. E mort. Accident. Coliziune in plin, cu toate visurile cele albe si mari. Viata mea de caine s-a dus dracului. Sa se convulsioneze in chinuri vindicative, sa se spintece de furcile inrosite in focul insetat pana la dezintegrare. Cainele meu turbat, care de la inceputuri mi-a latrat rabie in suflet si m-a muscat de rochie. Am carpit-o cu alte visuri si mai indraznete.
Iar tu, cine esti, chip de om? Tu ce capcana-mi esti?
Asta inseamna ca uneori mediez, asa cum s-a intamplat mai devreme. Era rost de un echilibru. Am lasat izbitura ciocanului sa ia cainele in plin. Poti sa spui ca Dumnezeu a facut dreptate.
Alteori sunt impotriva ta. Cealalta fata a dualitatii. Aici ne completam. Tu pe un sens, eu pe celalalt si ideii noastre ii iese sa mearga pe mijloc. Tiptil, tiptil, totul e atat de fragil...cateodata ni se rupe lumea sub picioare. Atunci vin ciorile si ne salveaza. Ne zboara din pericolul neantului si cu ciocul flamand ne ciopartesc visele. Nimic nu e pe gratis, dar noi am invatat deja lectia.
Te-am observat in lungul drum pana la mine...
Ce rau mi-a fost, acum mi-e-aproape bine...
Haide, vino, lasa-te adanc in mine...
De ce ma chemi, urasc soseaua cu un singur sens...
Stiu, dar nu ne-am mai iubit de mult atat de dens...
Vin, dar dupa ce ma implinesc, te parasesc...
Desigur, asa mereu ne-am inteles....
Si nu te-ai saturat de starea noastra fara casa?...
Nu, stii doar, ca toata lumea e a noastra...
Opreste-te, acum in van ma chinuiesti...ai rabdare, si da, raspunde-mi la-ntrebare...ai zis c-ai observat...Ti-e limpede, macar, cu ce ganduri am plecat?
De-aici, de la mine, iubita mea, se vede-atat de clar! Ti-au inscenat proces, dar ce sa judeci, e fara de habar!
A fost o provocare, venita de dincolo de mine...de sus, din cer, ce-o fi acolo oare?
E material de rochii, iubito...sus in cer e sarbatoare!
Si-atunci de ce asa o tulburare? Cat m-am zbatut, cat m-a durut in lungul drum pana la tine! A fost o fuga grea, dar fara teama! Si crampeiele? De ce nu le-am vazut?
Nu exista, e totul o-nscenare...la mijloc e curajul...dar cate nu lipsesc in lume! De ce s-or fi oprit la el?
Shhh, opreste-te si tu, mi-ajunge, drumul spre-mplinire...era cu tine, despre tine. Sunt a ta, e clipa noastra...asculta, nu mai ploua...in cinstea noastra cerul are haina noua...
Noaptea asta nu ma lasa sa ma gandesc ca dimineata ai sa fugi ca o nebuna in napasta.
Si au stat o noapte impreuna, constiinta si trupul. S-au iubit langa copacul de la marginea drumului fara sfarsit. Ea, fragila, s-a zgariat de scoarta groasa si aspra. Ce mult i-a placut acea noapte scortoasa. El, mare, vanjos, a tremurat de emotia ei. A fost o noapte fecunda, totala.
Acum, peste ani si ani, lanul de grau a ajuns ghetou citadin. O fetita cu zulufi se catara nevoie mare in copac. Gaseste o papusa veche din carpa alba, moale, ca de nor. O strange puternic in brate. Se-nnoreaza.
-
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu