De vis

A fost un inceput de noapte in voia caruia m-am lasat mai mult de dragul tau. Nu ca nu mi-ar fi placut, dar as fi preferat varianta numeric ma simpla, aceea numai cu tine si cu mine. E mai complicata, necesita mai mult consum emotional si ma tem ca tu nu esti dispus la astfel de pierderi.

Totusi, dupa ce ea a plecat, ai venit si mi-ai cerut iertare pentru ceva ce nici acum nu sunt sigura ca ai facut. De altundeva reiesea aceasta nevoie disperata a ta. M-ai rugat cu niste ochi sinceri sa mai raman. Si am ramas, vrand sa-mi insusesc cat mai mult din acest licar orbital care incepuse deja sa se piarda in negura aurei tale si despre care credeam ca n-o sa mai apara nicicand in goliciunea aceea dezarmanta.

Am ramas, pierduta in casa ta. Aproape nimic din ce stiam nu mai era la fel. Decat camera luminoasa, calda, si tu stand pe canapeaua placerilor care niciodata nu-mi erau de ajuns, tu si chitara. O imagine simbiotica, care avea de oferit. Eu nu intelegeam precis ce canti acolo, dar pe notele acelea si pe vocea ta mi-am cladit multe fantezii.

Te-ai ridicat si te-ai dus la bucatarie. Ai inceput sa pregatesti cina. De fapt nu stiu ce ora era. Undeva in noapte, unde timpul exista prin intensitatea trairilor.

Tu ti-ai intrat serios in ritual iar mie imi placea sa te privesc normal. Am inceput sa umblu prin apartament, in lungimea lui, pe nici o treime din latime. Restul imi era strain si nici nu m-as fi asteptat sa mai fie atat de mult spatiu.

Eram mirata sa gasesc in acea lungime tot felul de necunoscute. De parca toate grijile si intrebarile tale zaceau imprastiate in nesansa de a le mai descalci vreodata. Laitmotivul acelui spatiu era frigiderul. In toate formele, culorile, camuflat sub cele mai felurite dulapuri. Am deschis atat de multe usi si n-am primit decat izbituri glaciale. De parca voiai sa-ti ingheti framantarile, sa nu se mai incurce pana vei apuca sa le lamuresti.

In balcon erau si mai multe frigidere. Morga de gheata a gandurilor tale. Erau atat de multe compartimente si sertare, incat imi dadeau impresia ca sunt croita unicameral.

Tu erai o matrioska uriasa, cu ochi albastri, adanci si nebuni, cu papion negru si cu sufletul de un alb incalcit. Nu prea-ti ardea de joaca cu imaginea asta. Eu as fi turnat toata rabdarea lumii peste tine, sa-ti framante framantarile si sa te poti inchega. Pentru putin, ai fi fost linistit.

Am venit un pic pe la tine. Te agitai placut pe-acolo cu de-ale gurii. M-ai facut sa rad si m-ai trimis dupa ceva. Pierzandu-ma vesela, pe jumatate goala, prin spatiul intortocheat, am auzit zgomote si m-am intors.

Vesel, cu barba alba, cu un aer intelept, asa cum ii sade bine unui barbos, ma saluta si merge mai incolo, vazand ca ma fastacesc de propria-mi goliciune in fata lui. Tatal tau. Nu mai era de mult printre noi, insa acum era firesc de real si se indrepta spre tine, care stateai cu spatele la noi, trebaluind prin bucatarie.

Eu, nedumerita, incercam sa ma agat de siguranta planului real, in timp ce el ajunsese in balcon. In drumul lui spre tine, printre gandurile tale din frigidere, s-a oprit deodata si mi-a zambit trimitandu-mi un fior cald pe sira spinarii. Apoi a disparut, lasandu-ma sa inteleg ca noi doi eram acum mai importanti decat ce aveati voi sa va spuneti.

M-a lasat muta si tremuranda. Nu stiam daca sa-ti spun sau nu si atunci imi venea sa arunc cu raspunsuri in toate frigiderele, sa dispara si sa-mi dea pace. Daca le-as fi stiut.

Imediat ai venit la mine, m-ai luat de dupa gat iar eu abia ma stapaneam sa nu plang.

Am aranjat si masa, dar trebuie sa ies putin. Lipseste ceva. Si ai scos o sticla de vin veche, foarte veche, inceputa, cautand sa gasesti in ea lipsa care-ti aranja atat de des papionul, dandu-ti aerul acela sobru si zbuciumat. Culoarea vinului se asorta cu barba tatalui tau.

Te rog toarna tu vinul. Eu vreau si apa, dar foarte putina, cam 10%. Vin imediat.

Si ai plecat, lasandu-ma sa ma incurc in proportii, caci nu cunosteam simtul masurii. Am luat sticla, si trecand prin camera luminoasa, am ajuns in ultima treime, cautand masa. Imi era greu sa ma descurc in incarcatura aceea baroc. Multe camere, una dupa alta, destul de mici pentru niste camere, tapisate la exterior in brocarturi. Compartimentele de lux ale ideilor tale. Nu m-am incumetat sa le deschid. Cred ca m-as fi asteptat sa gasesc acolo, printre multe altele, o rochie pe masura mea. Si nu eram pregatita pentru o astfel de pierdere. De jur imprejurul peretilor, mobila veche, cu greutate. Undeva, intr-o arie aparte, se afla masa. Era intr-adevar pregatita. Eu mai deloc. Paharele m-au facut tare curioasa. Erau de forma unei eprubete si se sprijineau de un carlig mic de tot din sticla, prins dintr-o parte. Am luat unul in mana, intrigata de cum poate ceva atat de mic sa sustina un corp asa mare si l-am pus inapoi, usor emotionata. Urma sa torn vinul. Cand am dat sa torn si apa, paharul s-a spart. Am inteles atunci ca nu e loc de jumatati de masura, pentru ca altfel nu as mai fi fost atunci acolo. Acum ca aveam raspunsul, am strans toate cioburile si le-am aruncat.

Cand ai venit, aveai un aer cald, strain de frigidere. Nu mi-ai zis unde ai fost, ci doar ca iti era foame si ca voiai sa bei vin. Ti-am spus ca am admirat paharele in lipsa ta. Tu ai raspuns ca sunt cele mai ieftine pahare pe care le ai si la care tii cel mai mult. Apoi, cu aerul aela cald in loc de papion ai luat o gura de vin si mi-ai multumit pentru apreciere.

Era 100% vin.

...pana cand am dat de scrinul negru. moment in care mi-am imaginat ca stau fata in fata cu moartea. moment in care am realizat ca sunt incatusata in implacabil si ca orice incercare de fuga nu poate fi prinsa nici cu gandul. mi-e frica sa ma gandesc la moarte. si cu atat mai frica sa ma gandesc de ce. si stateam acolo neclintita in fata sertarelor negre, imense, si ma gandeam ca inauntrul acelui lemn masiv sunt inchisi toti mugurii acestei lumi. inauntru, acolo, unde nimeni nu mai vede si nimeni nu mai simte nimic, au cazut stelele in timp ce oamenii, incantati, isi puneau in caderea lor tot felul de dorinte. ele stau acolo inchise in esenta tare iar in jur nu se simte decat aroma neputincioasa de abanos.
- ce e in sertarele astea? am intrebat bantuita de o pofta de certitudine care sa ma scape din chingile bolnave ale imaginatiei.
- e zestrea mea de moarte, mi s-a raspuns dintr-un rictus resemnat si senin care mi-a biciuit pofta.

acum

da-mi ceasca. de ce mi-ai luat ceasca? era singura in care laptele avea culoare si cafeaua avea gust. laptele, cafeaua si ceasca aia faceau un menage a trois perfect. ce gesturi mici si pline de inteles faci. acum am inteles ca incep sa te urasc. intreaba-ma acum daca ma simt bine, daca imi lipseste ceva si ar fi suficient incat sa-ti las camasa in pragul usii si sa te parasesc plina de mine.

nu mai ai nicio valoare. candva, odata, zilele cu tine imi ieseau de minune. una dupa alta chiar. acum asta suna etern si gol. erai plapuma in puful careia imi indesam toate capriciile ca sa ma invelesc apoi comod cu tine. fulgii tai stau acum atat de usor pe cantar.

acum, acum, acum, tu nu mai esti decat cafeaua cu laptele din ceasca mea pe care ai scurs-o in chiuveta.

in noaptea asta s-a umplut paharul. s-au amestecat in el prea multe licori puturoase si da pe-afara.
de fapt sunt doar trei licori.

du-te naibii, tu, bucurie, care ai venit pe nepoftita masa, care m-ai facut sa ma gudur cu talpile despuiate prin iarba de dimineata a verii, ca sa-mi servesti pe urma o poteca plina de scaieti. uite-ma acum contorsionata de durere, blestemandu-mi mersul cu fiecare pas pe care-l fac si nu uita sa te duci naibii.

du-te naibii si tu, emotie care ma tii in suspans pret de cateva zeci de minute o data la nici eu nu mai stiu cate zile. da, ok, ai reusit sa ma emotionezi, ma faci sa tremur si sa rosesc intens, ma faci sa ma culc noaptea si sa nu mai am nevoie de vise pentru ca dupa ce te traiesc pe tine pot sa o fac si cu ochii deschisi, da' asta nu-ti mai da dreptul sa apari asa cand vrei tu, sa-ti faci hataru' si sa te duci inapoi in neantul din care nu ai vrea niciodata sa iesi pentru a-mi provoca si altceva decat emotie, tremur si roseala in singurul mod in care o faci. sunt aproape sigura ca vreau sa te duci naibii de tot si sa te feresti de momentul cand o sa o zic. simt ca se va rupe definitiv ceva si din tine.

si mai du-te naibii si tu, ras si emotie laolalta, frumos traite si simtite, dar nu atat de intens pe cat mi-as fi dorit, desigur din cauza ta, care te arati in fata mea si in mine numai in parte, din ce motive nu stiu. ca ti-e frica, ca ti-e lene, ca ti-e obisnuinta, nici ca ma mai intereseaza. asa inhibi in mine dorinta de a trai frumos in stilul meu, asa cu motivele tale necunoscute mie. ma pregatesc sa strig din toti plamanii du-te naibii si sa nu ne mai gasim niciodata.

va iau pe voi trei, surate ale starii mele de bine care m-ati dezamagit, va imbrac intr-un cocktail cochet si va fac surate si in moarte. sa dati pe-afara la propria inmormantare.

amin sta inca in balanta si eu sunt o proasta.

m-am suit in trenul cancerului. imi vine sa mananc scaunul de sub mine, ca sa nu mai stau pe moarte. luminile imi iriga retina in valuri de pesticid. pe geamuri se vad pacle de microbi, care pare ca zambesc vindicativ spre mine.
stau langa niste oameni care vorbesc in ciuda mea. improasca boala cu o mare pofta. li se bulbuca gura in ritmul flecarelii bolnavicioase. urechile mele propaga sporovaiala lor in batai de ciocan incins pe nicovala rabdarii si le urca melodia de groaza pana sus, unde nervii mei cedeaza. acum sunt toata dorinta de riposta. dar ma uit in continuare in revista si ma gandesc la cat de mult mi-as dori sa fiu acolo sus, in munti, la izbucul Izbandis. dar nici cea mai fina urma de asa ceva...
e boala, e malign, e lipsa de vointa de o parte, de bunavointa de cealalta.
lumea e o ţaţă cu cancer.

imbolnavire

iar m-am zgariat. nu stiu cum reusesc, dar in fiecare zi mai adaug cate o zgarietura. e ca o zestre trudita, a carei valoare se cantareste in timp. zgarieturile nu se vindeca, ba dimpotriva, se prefac in rani. bine, nu la suprafata. sunt piele de inceput de viata de care atarna, pe interior, rani ascutite. ma dor in inima. ma dor si in minte. mai mult separat. aceste doua parti ale mele nu conlucreaza. isi cedeaza armele una alteia, iar eu doar sunt, cand inima, cand minte. oricand durere. se intampla uneori ca produsul lor sa coincida. ca acum, cand am sentimentul si senzatia ca eu niciodata n-o sa ma leg omogen. ma doare de doua ori in acelasi timp, diferit dar la fel de intens. cumplit. biciul si-a adjudecat sentimentul, briciul senzatia. patru dusmani si doua organe care le monteaza jocurile si ma invita la spectacol. in mine se joaca maret la teatru mic si la teatrul foarte mic. in seara asta sunt spectator la dublu, desi platesc un singur pret. cica o mare durere e suficienta. reducere pentru studenti.