de cateva zile bune nu ma mai cunosc...as vrea sa vorbesti cu mine ca apoi sa sper sa ma regasesc. cand paseam, ma uitam la asfalt si aveam impresia ca pasesc pe sufletul tau; tu si o betoniera in loc de inima ta; cateodata cred ca m-ai zidit ca pe ana, de frica sa nu-ti distrug jocul de ciment; m-am apropiat de o floare si i-am simtit parfumul de azbest; si cand i-am atins petala, nervurile ei din bca m-au strapuns in sange, urandu-mi bun venit in lumea unde pietrele cuvanta; am zambit pietros si cand m-am uitat la tine am vazut reflexia chipului meu in marmura din ochii tai; si cand ai inceput sa plangi, ai ridicat o statuie; statuia iubirii noastre, sculptata lacrima cu lacrima; si am inteles atunci ca bolovanii din inbox erau din suflet;
suntem noi si familia noastra mare de cuvinte.
suntem noi si familia noastra mare de cuvinte.
2 comentarii:
you should write a book...
ecourile sufletesti se disipeaza in stanele de piatra. cred ca oamenii liberi sunt cei care nu se mai bucura la gustul de beton al unui sarut ipotetic, sau de un lemn rupt de greutatea atator intrebari fara raspuns ce tot apasa...Pacat ca suntem meniti a fi urmariti de asfalt.
Trimiteți un comentariu