De vis

A fost un inceput de noapte in voia caruia m-am lasat mai mult de dragul tau. Nu ca nu mi-ar fi placut, dar as fi preferat varianta numeric ma simpla, aceea numai cu tine si cu mine. E mai complicata, necesita mai mult consum emotional si ma tem ca tu nu esti dispus la astfel de pierderi.

Totusi, dupa ce ea a plecat, ai venit si mi-ai cerut iertare pentru ceva ce nici acum nu sunt sigura ca ai facut. De altundeva reiesea aceasta nevoie disperata a ta. M-ai rugat cu niste ochi sinceri sa mai raman. Si am ramas, vrand sa-mi insusesc cat mai mult din acest licar orbital care incepuse deja sa se piarda in negura aurei tale si despre care credeam ca n-o sa mai apara nicicand in goliciunea aceea dezarmanta.

Am ramas, pierduta in casa ta. Aproape nimic din ce stiam nu mai era la fel. Decat camera luminoasa, calda, si tu stand pe canapeaua placerilor care niciodata nu-mi erau de ajuns, tu si chitara. O imagine simbiotica, care avea de oferit. Eu nu intelegeam precis ce canti acolo, dar pe notele acelea si pe vocea ta mi-am cladit multe fantezii.

Te-ai ridicat si te-ai dus la bucatarie. Ai inceput sa pregatesti cina. De fapt nu stiu ce ora era. Undeva in noapte, unde timpul exista prin intensitatea trairilor.

Tu ti-ai intrat serios in ritual iar mie imi placea sa te privesc normal. Am inceput sa umblu prin apartament, in lungimea lui, pe nici o treime din latime. Restul imi era strain si nici nu m-as fi asteptat sa mai fie atat de mult spatiu.

Eram mirata sa gasesc in acea lungime tot felul de necunoscute. De parca toate grijile si intrebarile tale zaceau imprastiate in nesansa de a le mai descalci vreodata. Laitmotivul acelui spatiu era frigiderul. In toate formele, culorile, camuflat sub cele mai felurite dulapuri. Am deschis atat de multe usi si n-am primit decat izbituri glaciale. De parca voiai sa-ti ingheti framantarile, sa nu se mai incurce pana vei apuca sa le lamuresti.

In balcon erau si mai multe frigidere. Morga de gheata a gandurilor tale. Erau atat de multe compartimente si sertare, incat imi dadeau impresia ca sunt croita unicameral.

Tu erai o matrioska uriasa, cu ochi albastri, adanci si nebuni, cu papion negru si cu sufletul de un alb incalcit. Nu prea-ti ardea de joaca cu imaginea asta. Eu as fi turnat toata rabdarea lumii peste tine, sa-ti framante framantarile si sa te poti inchega. Pentru putin, ai fi fost linistit.

Am venit un pic pe la tine. Te agitai placut pe-acolo cu de-ale gurii. M-ai facut sa rad si m-ai trimis dupa ceva. Pierzandu-ma vesela, pe jumatate goala, prin spatiul intortocheat, am auzit zgomote si m-am intors.

Vesel, cu barba alba, cu un aer intelept, asa cum ii sade bine unui barbos, ma saluta si merge mai incolo, vazand ca ma fastacesc de propria-mi goliciune in fata lui. Tatal tau. Nu mai era de mult printre noi, insa acum era firesc de real si se indrepta spre tine, care stateai cu spatele la noi, trebaluind prin bucatarie.

Eu, nedumerita, incercam sa ma agat de siguranta planului real, in timp ce el ajunsese in balcon. In drumul lui spre tine, printre gandurile tale din frigidere, s-a oprit deodata si mi-a zambit trimitandu-mi un fior cald pe sira spinarii. Apoi a disparut, lasandu-ma sa inteleg ca noi doi eram acum mai importanti decat ce aveati voi sa va spuneti.

M-a lasat muta si tremuranda. Nu stiam daca sa-ti spun sau nu si atunci imi venea sa arunc cu raspunsuri in toate frigiderele, sa dispara si sa-mi dea pace. Daca le-as fi stiut.

Imediat ai venit la mine, m-ai luat de dupa gat iar eu abia ma stapaneam sa nu plang.

Am aranjat si masa, dar trebuie sa ies putin. Lipseste ceva. Si ai scos o sticla de vin veche, foarte veche, inceputa, cautand sa gasesti in ea lipsa care-ti aranja atat de des papionul, dandu-ti aerul acela sobru si zbuciumat. Culoarea vinului se asorta cu barba tatalui tau.

Te rog toarna tu vinul. Eu vreau si apa, dar foarte putina, cam 10%. Vin imediat.

Si ai plecat, lasandu-ma sa ma incurc in proportii, caci nu cunosteam simtul masurii. Am luat sticla, si trecand prin camera luminoasa, am ajuns in ultima treime, cautand masa. Imi era greu sa ma descurc in incarcatura aceea baroc. Multe camere, una dupa alta, destul de mici pentru niste camere, tapisate la exterior in brocarturi. Compartimentele de lux ale ideilor tale. Nu m-am incumetat sa le deschid. Cred ca m-as fi asteptat sa gasesc acolo, printre multe altele, o rochie pe masura mea. Si nu eram pregatita pentru o astfel de pierdere. De jur imprejurul peretilor, mobila veche, cu greutate. Undeva, intr-o arie aparte, se afla masa. Era intr-adevar pregatita. Eu mai deloc. Paharele m-au facut tare curioasa. Erau de forma unei eprubete si se sprijineau de un carlig mic de tot din sticla, prins dintr-o parte. Am luat unul in mana, intrigata de cum poate ceva atat de mic sa sustina un corp asa mare si l-am pus inapoi, usor emotionata. Urma sa torn vinul. Cand am dat sa torn si apa, paharul s-a spart. Am inteles atunci ca nu e loc de jumatati de masura, pentru ca altfel nu as mai fi fost atunci acolo. Acum ca aveam raspunsul, am strans toate cioburile si le-am aruncat.

Cand ai venit, aveai un aer cald, strain de frigidere. Nu mi-ai zis unde ai fost, ci doar ca iti era foame si ca voiai sa bei vin. Ti-am spus ca am admirat paharele in lipsa ta. Tu ai raspuns ca sunt cele mai ieftine pahare pe care le ai si la care tii cel mai mult. Apoi, cu aerul aela cald in loc de papion ai luat o gura de vin si mi-ai multumit pentru apreciere.

Era 100% vin.

...pana cand am dat de scrinul negru. moment in care mi-am imaginat ca stau fata in fata cu moartea. moment in care am realizat ca sunt incatusata in implacabil si ca orice incercare de fuga nu poate fi prinsa nici cu gandul. mi-e frica sa ma gandesc la moarte. si cu atat mai frica sa ma gandesc de ce. si stateam acolo neclintita in fata sertarelor negre, imense, si ma gandeam ca inauntrul acelui lemn masiv sunt inchisi toti mugurii acestei lumi. inauntru, acolo, unde nimeni nu mai vede si nimeni nu mai simte nimic, au cazut stelele in timp ce oamenii, incantati, isi puneau in caderea lor tot felul de dorinte. ele stau acolo inchise in esenta tare iar in jur nu se simte decat aroma neputincioasa de abanos.
- ce e in sertarele astea? am intrebat bantuita de o pofta de certitudine care sa ma scape din chingile bolnave ale imaginatiei.
- e zestrea mea de moarte, mi s-a raspuns dintr-un rictus resemnat si senin care mi-a biciuit pofta.

acum

da-mi ceasca. de ce mi-ai luat ceasca? era singura in care laptele avea culoare si cafeaua avea gust. laptele, cafeaua si ceasca aia faceau un menage a trois perfect. ce gesturi mici si pline de inteles faci. acum am inteles ca incep sa te urasc. intreaba-ma acum daca ma simt bine, daca imi lipseste ceva si ar fi suficient incat sa-ti las camasa in pragul usii si sa te parasesc plina de mine.

nu mai ai nicio valoare. candva, odata, zilele cu tine imi ieseau de minune. una dupa alta chiar. acum asta suna etern si gol. erai plapuma in puful careia imi indesam toate capriciile ca sa ma invelesc apoi comod cu tine. fulgii tai stau acum atat de usor pe cantar.

acum, acum, acum, tu nu mai esti decat cafeaua cu laptele din ceasca mea pe care ai scurs-o in chiuveta.

in noaptea asta s-a umplut paharul. s-au amestecat in el prea multe licori puturoase si da pe-afara.
de fapt sunt doar trei licori.

du-te naibii, tu, bucurie, care ai venit pe nepoftita masa, care m-ai facut sa ma gudur cu talpile despuiate prin iarba de dimineata a verii, ca sa-mi servesti pe urma o poteca plina de scaieti. uite-ma acum contorsionata de durere, blestemandu-mi mersul cu fiecare pas pe care-l fac si nu uita sa te duci naibii.

du-te naibii si tu, emotie care ma tii in suspans pret de cateva zeci de minute o data la nici eu nu mai stiu cate zile. da, ok, ai reusit sa ma emotionezi, ma faci sa tremur si sa rosesc intens, ma faci sa ma culc noaptea si sa nu mai am nevoie de vise pentru ca dupa ce te traiesc pe tine pot sa o fac si cu ochii deschisi, da' asta nu-ti mai da dreptul sa apari asa cand vrei tu, sa-ti faci hataru' si sa te duci inapoi in neantul din care nu ai vrea niciodata sa iesi pentru a-mi provoca si altceva decat emotie, tremur si roseala in singurul mod in care o faci. sunt aproape sigura ca vreau sa te duci naibii de tot si sa te feresti de momentul cand o sa o zic. simt ca se va rupe definitiv ceva si din tine.

si mai du-te naibii si tu, ras si emotie laolalta, frumos traite si simtite, dar nu atat de intens pe cat mi-as fi dorit, desigur din cauza ta, care te arati in fata mea si in mine numai in parte, din ce motive nu stiu. ca ti-e frica, ca ti-e lene, ca ti-e obisnuinta, nici ca ma mai intereseaza. asa inhibi in mine dorinta de a trai frumos in stilul meu, asa cu motivele tale necunoscute mie. ma pregatesc sa strig din toti plamanii du-te naibii si sa nu ne mai gasim niciodata.

va iau pe voi trei, surate ale starii mele de bine care m-ati dezamagit, va imbrac intr-un cocktail cochet si va fac surate si in moarte. sa dati pe-afara la propria inmormantare.

amin sta inca in balanta si eu sunt o proasta.

m-am suit in trenul cancerului. imi vine sa mananc scaunul de sub mine, ca sa nu mai stau pe moarte. luminile imi iriga retina in valuri de pesticid. pe geamuri se vad pacle de microbi, care pare ca zambesc vindicativ spre mine.
stau langa niste oameni care vorbesc in ciuda mea. improasca boala cu o mare pofta. li se bulbuca gura in ritmul flecarelii bolnavicioase. urechile mele propaga sporovaiala lor in batai de ciocan incins pe nicovala rabdarii si le urca melodia de groaza pana sus, unde nervii mei cedeaza. acum sunt toata dorinta de riposta. dar ma uit in continuare in revista si ma gandesc la cat de mult mi-as dori sa fiu acolo sus, in munti, la izbucul Izbandis. dar nici cea mai fina urma de asa ceva...
e boala, e malign, e lipsa de vointa de o parte, de bunavointa de cealalta.
lumea e o ţaţă cu cancer.

imbolnavire

iar m-am zgariat. nu stiu cum reusesc, dar in fiecare zi mai adaug cate o zgarietura. e ca o zestre trudita, a carei valoare se cantareste in timp. zgarieturile nu se vindeca, ba dimpotriva, se prefac in rani. bine, nu la suprafata. sunt piele de inceput de viata de care atarna, pe interior, rani ascutite. ma dor in inima. ma dor si in minte. mai mult separat. aceste doua parti ale mele nu conlucreaza. isi cedeaza armele una alteia, iar eu doar sunt, cand inima, cand minte. oricand durere. se intampla uneori ca produsul lor sa coincida. ca acum, cand am sentimentul si senzatia ca eu niciodata n-o sa ma leg omogen. ma doare de doua ori in acelasi timp, diferit dar la fel de intens. cumplit. biciul si-a adjudecat sentimentul, briciul senzatia. patru dusmani si doua organe care le monteaza jocurile si ma invita la spectacol. in mine se joaca maret la teatru mic si la teatrul foarte mic. in seara asta sunt spectator la dublu, desi platesc un singur pret. cica o mare durere e suficienta. reducere pentru studenti.

Sunt eu si soseaua marginita de lanul de grau. Eu intr-o lume uscata, pe o carare betonata, pe-a carei pofta de a ma lipsi de alternativa o simt pe sira spinarii. Cerul e albastru indeaproape. In departare nu pot sa-l dibuiesc, e intrerupt de nori mari si albi. Multi astfel de nori. Pe fiecare cate-o cioara, mare, neagra, imi cloncane in vertebre, pana la inima. Ploua. Ma simt ca-n vis sa merg prin ploaie. Dar ploua gri, cu stropi de complot, iar eu nici ca ma prind ca-i ceata.

Pornesc. Urmeaza, mi se spune, drumul spre implinire. Pentru asta, e nevoie de intalnirea dintre mine si tot ce am ascuns in cotloanele dinauntru, ca un criminal dezgustat si speriat de uneltele infaptuirii pe care disperat le zvarle in ascunzisuri nebanuite. E lungul drum catre mine insami.

O bataie de ciocan tuna din cer. Fac primii pasi. Mi se sperie ciorile si vin spre mine, gata sa ma napadeasca. Odata cu ele, parca toate pacatele incep sa danseze intr-o hora a nescaparii. Ma simt ca un inger in boxa acuzatilor. Daca ii mint, toata painea lanului de grau va deveni otrava cea de toate zilele. Daca ma mint, o sa raman singura de mine. Inger pustiit.

Startul rasunator s-a dat o bataie mai sus. E liniste peste tot, e liniste pe sosea. Linistea ploii. Sunt multe gropi. Nici ca se poate altfel, doar e drumul meu. O clipa pierd controlul si nu ma cruta. Ciorile ascut lama gandului si spre varfu-i de lance se desprind in cadere crampeie de metal – pacate ce prind forma si cad cu greutate. Nu pot sa le vad cum sunt. Crampeiele se agata de mine ca de un magnet impanzit de ace. Grabesc pasul. Sunt desculta si imi curge sange din talpi. Pietrele se rusineaza cu gandul la mine si se inrosesc din sangele meu. Incep sa alerg necontrolat. In urma mea las gropite vesele, gropi triste si prapastii intrebatoare. Nu mai inteleg nimic. Cand ma gandesc la mine, ma vad in aceeasi rochie alba, moale. Rochia rupta din nori, in clipele cand visam din toata retina. Rochia pe care n-am mai dezbracat-o de-atunci si care inca miroase a visuri realizabile.

Sunt pe sensul care duce intr-acolo. Ma opresc. Langa mine, pe mijlocul soselei, un om. Langa noi, pe sensul opus, un caine. E mort. Accident. Coliziune in plin, cu toate visurile cele albe si mari. Viata mea de caine s-a dus dracului. Sa se convulsioneze in chinuri vindicative, sa se spintece de furcile inrosite in focul insetat pana la dezintegrare. Cainele meu turbat, care de la inceputuri mi-a latrat rabie in suflet si m-a muscat de rochie. Am carpit-o cu alte visuri si mai indraznete.

Iar tu, cine esti, chip de om? Tu ce capcana-mi esti?

Eu vin mereu in completarea ta. Eu sunt mai mult corp, mai mult chip. Tu, desi n-ai materie, esti mai substantiala. Nu-ti face griji, eu sunt al tau, cu tine, despre tine.
Asta inseamna ca uneori mediez, asa cum s-a intamplat mai devreme. Era rost de un echilibru. Am lasat izbitura ciocanului sa ia cainele in plin. Poti sa spui ca Dumnezeu a facut dreptate.
Alteori sunt impotriva ta. Cealalta fata a dualitatii. Aici ne completam. Tu pe un sens, eu pe celalalt si ideii noastre ii iese sa mearga pe mijloc. Tiptil, tiptil, totul e atat de fragil...cateodata ni se rupe lumea sub picioare. Atunci vin ciorile si ne salveaza. Ne zboara din pericolul neantului si cu ciocul flamand ne ciopartesc visele. Nimic nu e pe gratis, dar noi am invatat deja lectia.
Te-am observat in lungul drum pana la mine...

Ce rau mi-a fost, acum mi-e-aproape bine...

Haide, vino, lasa-te adanc in mine...

De ce ma chemi, urasc soseaua cu un singur sens...

Stiu, dar nu ne-am mai iubit de mult atat de dens...

Vin, dar dupa ce ma implinesc, te parasesc...

Desigur, asa mereu ne-am inteles....

Si nu te-ai saturat de starea noastra fara casa?...

Nu, stii doar, ca toata lumea e a noastra...

Opreste-te, acum in van ma chinuiesti...ai rabdare, si da, raspunde-mi la-ntrebare...ai zis c-ai observat...Ti-e limpede, macar, cu ce ganduri am plecat?

De-aici, de la mine, iubita mea, se vede-atat de clar! Ti-au inscenat proces, dar ce sa judeci, e fara de habar!

A fost o provocare, venita de dincolo de mine...de sus, din cer, ce-o fi acolo oare?

E material de rochii, iubito...sus in cer e sarbatoare!

Si-atunci de ce asa o tulburare? Cat m-am zbatut, cat m-a durut in lungul drum pana la tine! A fost o fuga grea, dar fara teama! Si crampeiele? De ce nu le-am vazut?

Nu exista, e totul o-nscenare...la mijloc e curajul...dar cate nu lipsesc in lume! De ce s-or fi oprit la el?

Shhh, opreste-te si tu, mi-ajunge, drumul spre-mplinire...era cu tine, despre tine. Sunt a ta, e clipa noastra...asculta, nu mai ploua...in cinstea noastra cerul are haina noua...

Noaptea asta nu ma lasa sa ma gandesc ca dimineata ai sa fugi ca o nebuna in napasta.

Si au stat o noapte impreuna, constiinta si trupul. S-au iubit langa copacul de la marginea drumului fara sfarsit. Ea, fragila, s-a zgariat de scoarta groasa si aspra. Ce mult i-a placut acea noapte scortoasa. El, mare, vanjos, a tremurat de emotia ei. A fost o noapte fecunda, totala.

Acum, peste ani si ani, lanul de grau a ajuns ghetou citadin. O fetita cu zulufi se catara nevoie mare in copac. Gaseste o papusa veche din carpa alba, moale, ca de nor. O strange puternic in brate. Se-nnoreaza.

-

in noaptea asta, luna infierbanta coapsele femeilor. este o pofta nebuna de iubit peste tot. cate stele, atatea femei pofticioase. in noaptea asta, femeile isi unduiesc soldurile precum salcia se dezmiarda in adierea vantului. atatea solduri, cate salcii. cand le vezi mergand, marea isi ascunde valurile de rusine. alura lor capata o nuanta din ce in ce mai grava. acum merg ca niste feline plecate la vanatoare. si nu par sa se opreasca pana cand aroma prazii nu li se va fi degajat dintre picioare. in noaptea asta, femeile s-au inarmat de vanatoare. sunt rosii in obraji de pofta. pielea si ea isi reneaga culoarea laptoasa. in noaptea asta, femeile vaneaza aroma de iubire.

in tarziul noptii asteia, femeile sunt atat de fierbinti si in lume e razboi. dincolo de dorinta sunt numai arme si sange, trupuri de barbati spintecate de orgoliul puterii, de orgoliul nebuniei.

in noaptea asta tarzie, tipetele femeilor se izbesc de gloantele barbatilor pe campul de aur al lunii. avem egalitate de arme. in noaptea asta pe sfarsite, femeile au ingropat mitralierele.

unele si-au desfacut picioarele pe pat de luna si s-au parfumat cu aroma preferata.

altele si-au plans mortii.

dimineata, soarele cica va rasari pentru toata lumea. mai departe nu mai stiu cum vine.

barbati cu influente

va multumesc:

pentru clipele de dragoste dezinteresata din copilarie; de-atunci nu le-am mai intalnit;
pentru ca m-ai invatat sa inchid ochii cand dansez, spunandu-mi ca asa se vede melodia mai bine;
pentru ca mi-ai spus sa nu-mi uit varsta si sa am grija sa nu fac mai tarziu o scuza din aceasta posibila uitare;
pentru cand m-ai strigat nebun de jos, sa vin la balcon, rusinata de toate privirile vecinilor; nici nu mai conta ce voiai sa-mi spui;

pentru toate placerile pe care mi le-ai oferit fara sa-mi scoti ochii pe urma;

pentru ca nu te-ai lasat pana nu m-ai convins de penibilul situatiei in care ma aflam, smulgandu-mi de la ochi zdreanta cu care incapatanam sa ma leg;
pentru ca inca imi arati ca pot sa visez alaturi de tine;
pentru ca m-ai facut sa sufar si nu as schimba cu niciun pret suferinta asta;
pentru ca ai facut din rasul meu mirare, ochi bulbucati, uneori dezgust, alteori ras in lume...
pentru ca ai topit de pe mine niste ghetari altfel deloc neputinciosi in fata climei zilelor noastre;
pentru ca n-a fost data sa nu-mi zici ceva interesant;
pentru incurajarile sincere de la cele doua intalniri neprogramate;
pentru bunavointa, modestia si prelegerile pline de talc neinteles la scara larga;
pentru ca m-ai facut sa ma simt mai speciala decat de obicei, atunci, in ziua aceea e mea;
pentru invataturile cu care adorm la capatai aproape noapte de noapte;

mult ii multumesc lui frate-miu, care nu citeste ce scriu si care, desi m-a suparat mai devreme, isi opune influentele cu succes de ceva vreme. si mie, desigur, pentru ca am fost fata buna si m-am ales cu ceva din toate astea...putine cate sunt insirate aici, multe de altfel.

picaturile de ploaie nu se mai contopesc in caderea lor cu pamantul, nu mai renasc in namol. picaturile se izbesc acum de parbrizul masinii dincolo de care se itesc fete de oameni.

ploua foarte violent, iar ei nu se gandesc decat la cum ploaia le da peste cap planurile fudule de week-end prelungit. un fel de angoasa le acapareaza simturile si toti iau pozitia oficiala a necesitatii imediate de a lua hotarari, de a decide spre binele intregului grup, de a propune solutii spre a-si salva spiritul ludic din calea acestui blestem al vremii coborat tocmai in zi de sarbatoare. acum am aflat unde statea concentrata vointa lumii de a se salva, de a lupta impotriva nenorocirilor. mai ales ca aceste porniri erau mobilizate de o pasiune incontestabila ce se ragasea fizic pe chipul ce abia reusea sa acopere venele tremurande.

dorinta aceasta mareata putea fi mirosita in plin la teava de esapament a fiecarei masini care se ducea fie la mare, fie la munte, fie oriunde spre o destinatie stabilita in prealabil. dorinta aceasta se raspandea in atmosfera si acoperea toate formele de relief asemenea unui voal incatusand frumuseti arzande de femeie pofticioasa. brazii vuiau din coroane si durerea lor sageta ace verzi in cer; nisipul se amesteca cu marea si pasta lor innamolea nadirul. lumea era un tablou bolnav avand in centru solduri frematande de neimplnire.

pensula bolii nu s-a atins de coltul din dreapta, jos. acolo, intr-un plan micrometric, pe spatiul a doua initiale, un baiat trist sta in Vointa si cauta soldurile in Pasiune; si cand realizeaza ca ele nu sunt decat in lumea bolnava de giganti...

...putem sa-l numim baiatul care a schimbat tabloul.

in galeria de arta universala se petrece ceva tare ciudat...coltul din dreapta jos e destinatie favorita...acolo cand ploua, nici urma de caroserie. Ploua pamantul.

iar m-am asezat pe banca de marmura...e locul acela atat de central, care ma disipa eroic in toate intrebarile fara raspuns. cand m-am intrebat cine esti, a inceput sa ploua. din cer picura durere si picaturile se asezau haotic pe ochelari. eu le priveam la randul meu bezmetic...si cand am indraznit sa ripostez, luna m-a plesnit cu o lumina si mai confuza. nu e semintunericul din noptile de dragoste, e ceva la fel de profund, dar opus ca senzatie. nu rezist aici, vreau sa plec, vreau sa fug, e momentul cand te urasc pentru ce-mi faci, e momentul care o sa ma tina cinci minute, dupa care vei reveni dinaintea mea, acelasi care ma prefigureaza in emotii. daca emotiile mele ar avea culoare, s-ar sparge curcubeul.

am obosit...si m-am gandit sa raman cu tine, sa traiesc momentul

minutul 1, minutul patimas:
tu: as vrea sa-ti rastignesc buzele, in forma de inima, in numele patimii.
eu: as vrea sa pun pe altar toate gandurile tale inafara mea, ofranda cea mai costisitoare. as vrea sa te coste viata spirituala. ar mai ramane doar piele slefuita.

minutul 2, minutul dual:
tu: intelegi, deci, ca tu nu existi in mine.
eu: si-atunci cum se poate ca tu sa existi numai in mine?
tu: si mai intelegi ca eu exist numai in tine acolo, in lumea ta, iar eu in lumea mea sunt fara tine?
eu: si cum ramane cu celelalte lumi?

minutul 3, minutul visator:
tu: in lumea visului zici?
eu: aia si in toate celelalte, multe si nestiute.
tu: acolo te iubesc.

minutul 4, minutul fara nume:
eu: da-mi-ma inapoi
tu: eu sa te dau pe tine inapoi tie...ia-ti-te...
eu si tu: vino lume, si numeste-ne din nou, schimba-ne, fa-ne mai buni, da-ne sens, dar lasa-ne oameni...

minutul 5, minutul adevarului, minutul cand ruga a fost ascultata:
eu sunt tu si tu esti eu


mi s-au terminat minutele, iata-ma ca am pornit la plimbare, curcubeu spart in noapte, cioburi zambete, ca dupa ploaia cu luna...

m-am colorat...

simt cum pe umerii mei apasa
cu greutatea unui fulg care de-atata iarna
nu mai gaseste caldura unui punct de sprijin,
apasa cele pe care le pierd
in timp ce castig altele
si cand ma gandesc sa le recuperez
imi apare dinainte cercul nefast
care imi zambeste cu tot diametrul
de colos al nefericilor.

ma uit pe geam
si vad niste ani,
putini ce-i drept,
si totusi plini...

sunt ani de lacrimi,
de visuri si de zambete,
de unele nopti castigate,
si de unele zile pierdute.

sunt anii care
mi-au luat inima
si-n locul ei
au lasat o forma de cofetarie
in care venele aduc
tot zaharul din organe
care se preface in pelin
in contact cu lumea de-afara.

sunt anii care te-au adus la mine
sa-ti pun piatra din urma pe sceptru
pentru ca tu sa ma lovesti apoi
cu pumnii tai de orgoliu domnesc;

sunt anii care m-au dus la tine
sa-mi pui tiara de crini albi
pentru ca eu sa o cufund apoi
in abisul fatal din mine.

sunt anii care nu ma lasa sa inaintez
fara sa treaca o zi
si sa nu ma gandesc
ca imbatranesc
si tu apari mereu altul
niciodata mie pe plac.

cinste tolerantei

unii oameni sunt atat de siguri pe ei in unele momente de necesara sovaire, incat ma revolt si ma dedublez in grimase camuflante;

lipsa de toleranta in fata celorlati, fie ca vorbim despre opinii, despre apetente, despre fetele lor sau despre argumente, combinata cu impresia detinerii adevarului absolut si a dreptatatii care a semanat numai in propria ograda asa le produce o incantare, ca le si vad mugurii prostiei lucind triumfal.

dar nu va bucurati asa din vreme;

sentimentul ce le incolteste in cuget odata cu aceasta intoleranta violenta pentru spiritul uman nu face decat sa le potenteze lipsa de...caracter, privit intocmai ca ceea ce este, respectiv ca un ansamblu de insuri fundamentale psiho-morale ale unei persoane care ii controleaza eul trimitandu-i haturile in cele mai deviante directii;

oamenii de genul acesta stau la masa cu dumnezeu si cu dracul si sunt in stare sa spuna - pardon, chiar spun - ca a lor este imparatia cerurilor si al lor iadul.

oamenii de genul acesta sunt periculosi nu numai pentru ei insisi - caci se inchid intre limitele propriei viziuni, care de multe ori are sanse sa fie eronata, dar si pentru ceilalti - caci cine are nevoie de asemenea persoane in preajma sa?

oamenii astia, ca nu merita subtilitatea formalismului, isi imping ideea pana la culmi paroxistice, caci in ei se umfla samanta ravnei de concretizare a succesului ideii lor turbulente in fata celorlati si nu se lasa pana cand nu o vad incoronata, cu pretul ingenunchierii altor pareri cel putin demne.

astia sunt in stare sa se foloseasca - pardon, se folosesc - de cele mai grele arme pentru a-si dobori tinta; mijloacele lor ar intimida pana si miscarea de revolutie a pamantului. pamantul vede si aude, noi care ramanem si ne ingrozim in fata lor suntem ochii si urechile care ar trebuia sa raspunda prin ceva mai mult decat o dedublare in grimase.


fereste-ma, doamne, de intoleranti si inlocuieste-mi grimasele cu niste arme pe masura!

despre tine, dorule...

ai fugit din mine, la insistentele mele pline de indiferenta
cateodata cochetai cu mine, iti clipeam dulceag si vedeam cum te tarai inveninat
odata m-ai atins, si m-am facut campie la intepatura varfului tau vulcanic
alteori te gazduiam si-ti ofeream vin fiert cu aroma oculta de cucuta

cand mi-ai aratat cerul in noapte, am vazut multe stele apuse in panoplia tristelor iubiri,
am suflat spre ele aburi de recunostinta si tu, in replica, ai aruncat peste mine lumina diminetii


cand te-am luat cu mine in parc, am dat cu tine de iarba si te-am disipat in triluri zburatoare
cand te-am rugat sa mai imi dai o sansa, m-ai privit ca pe un bolnav definitiv

pe fata-mi crispata s-au asezat niste randunici. randunicile sunt acele pasari care isi faceau cuiburi sprijinite de grinzile din cerdac; ele isi hraneau puii cu musculite prinse cu usurinta cu care o mama traieste razand deschiderea carnii sfarcului ei spre a se lasa mangaiata de gura sugarului care incepe sa simta gustul vietii...sanii mamei sunt acum nectarul si ambrozia care il pregatesc pe zeus pentru intalnirea cu marele typhon; ma intreb oare ce simte o mama in momentul alaptarii? poate ca se simte foarte utila, cand stie ca de ea depinde soarta unei fiinte atat de fragede, sau poate ca se simte fericita si atat, alte posibile explicatii neducand nici ele la un final logic pozitiv. unele lucruri n-au nimic de-a face cu logica, decat ca sunt logice prin ele insele. cine incearca sa le demonstreze, acela va fi pierdut din fericirea bezmetica, euforica si se va fi ales cu o mahnire mare cat bulevardul circumvolutiei.
randunicile, cand bat din aripi, silabisesc primavara si ne invata ca ea trebuie traita in bataile inimii; noi nu avem din ce altceva sa batem si daca totusi o facem, mi-e sila si mi-e mila de noi;
si cand te uiti la coada lor despicata in alb si negru, alegi calea zborului, care te poarta prin lume. dar tu nu uita de sfatul lui wittgenstein: "coboara intotdeauna din inaltimile sterpe ale intelepciunii in vaile inverzite ale prostiei" si vei descoperi pe propria piele rolul tamaduitor al fotosintezei prezidata de materia cenusie.
randunicile, cand pleaca la drum lung, zboara in stoluri si stiu ca ele ajung la destinatie; dar cum isi aleg ele "conducatorul"? ce dau ele la schimb? sigur ca nu renunta la respectarea unor drepturi esentiale, la exercitiul lor intr-un mediu oxigenat, la verticalitatea coloanei lor atunci cand bat puternic din aripi pentru a se intalni cu razele soarelui; si cand acesta din urma isi varsa caldura printre penele lor, le auzi cum ciripesc bucuroase fara urme iremediabile de sacrificiu si oportunism.

o randunica, doua randunici...o furnica, doua furnici...o albina, doua albine...fata mea...UN zambet...

O caleasca imi tropaia in inima
Iar nechezatul cailor ei ma durea pana in adanc,
Pe cand soptit-ai ochilor mei,
Insetati pana dincolo de lacrimi de parfumul glasului tau,
Ca roua gandurilor mele
Si bruma grijilor tale,
Mor sa se intalneasca in impreunarea fatala
A tango-ului dintre cautarea sensului tau in mine
Si raspunsul meu plin de miscari respingatoare,
Caci pe cand eu inteleg
Ca nu poate fi nimic mai mult decat un putin frumos
Tu deja ai inteles asta de mult, ceea ce te face
Sa-ti imbraci cautarea in haine mincinoase,
La care eu zambesc inca cu emotia de dinainte de serata.

Dar sfarsitul nu e nici pe departe aproape.

cand te duci la culcare, nu uita sa-ti lasi grijile deoparte; astfel, de cealalta parte a realitatii, e tot o iluzie ale carei sanse sa fie mai frumoase cresc.

nu vad sa injoseasca ceva mai mult femeia decat isteria; egofonia esarfei de matase;

joaca de-a cuplul e perversa; are interes, are orgoliu, are tipete, are lacrimi nesarate al caror izvor e o fantana arteziana; scopul decorativ nimiceste cauza poate pura intr-o prima faza; rezulta o convenienta jegoasa, imposibil de salvat de catre propriu-i val de tasniri ornamentale.

au fost odata doi copii in suflet care se jucau impreunat; joaca lor era fara de constiinta, fara intrebari cicalitoare, fara ore, fara nazuri, fara griji. joaca lor era bazata mai mult pe un ludism sexual; pornirile lor erotice, materializate deseori in forme obraznice, erau dintre cele mai pure pentru ca isi trageau seva din dorinta, din porniri carnale, lasandu-le pamantul insetat, pe cand continente de orgoliu, de ambitie, de vointa de a demonstra ceva ramaneau inecate in furtuna de sens dat de multi alti semeni ai celor doi.

uneori se desfatau si de cum ploaia le aluneca pe trupuri in clipe de varatica impreunare, alteori isi faceau ascunzis in gura padurii spre a se lasa purtati de limba-i proaspata al carei fosnet verde le urca emotiile spiroidale spre nadirul intelesurilor trupesti.

alteori plecau fara sa-si ia la revedere, simtind cum inimile lor au obosit una de bataia celeilalte. si se reintalneau apoi, continuand jocul de unde ii statuse ceasul, ca si cum el detinea acele temporale ale realitatii; cei doi aveau o abilitate innascuta de a nu aduce la intalnire altceva decat pe ei insisi cu dorintele fiecaruia in legatura cu celalalt; in cosuletul picnicului lor se mai aflau idei, principii, poezii si alte randuri cu care garniseau felul principal - joaca in doi; la un moment dat au devenit atat de dezinhibati unul in fata celuilalt, incat cladeau utopii ce durau pana cand fulgii de zapada din cer se izbeau de primirea implacabila a pamantului sau compuneau versuri plecand de la cuvinte banale.

cateodata se plimbau cu motocicleta, opreau la capat de drum nestiut si, iubindu-se printre visuri citadine, au capatat turturi cenusii si au jurat ca vor incerca sa salveze orasul de asemenea idealuri.

incet incet, inconstienta lor dezinteresata capatase forma unui clopot mut, invizibil, strain de limba edulcorarilor perfide in esenta si de imaginea violenta a sablonului calitativ.

clopotul ii acoperea de oras, gata in orice moment sa tina piept asocierii de bezmetici ce reuseau pe zi ce trece sa depaveze drumurile odata cladite de o vointa comuna.

cei doi nu erau straini de situatia cu care s-a blestemat lumea; dimpotriva, cand plecau unul de la celalalt, preocuparea lor era sa se asigure ca nu au jurat stramb; leacul lor, acea abilitate care le-a cautat sufletele a gasit, la fiecare in parte, setea de joaca; cei doi au inteles ca nu ii mai poate salva decat joaca si, increzatori in acest raspuns si-au ferecat simtul ratiunii, patrunzand astfel aintr-o lume primordiala a jocului.

intre joaca murdara de zi cu zi in oras si jocul pur al celor doi se afla clopotul mut si invizibil.

la slujba din duminica cea mare, clopotnita bisericii centrale a fost gasita pustiita. dumnezeu ne mai da o sansa.

sa ti se tot intample...

sa treci prin curtea facultatii, sa te apuce un maidanez de picior, din spate, sa tipi sec si tare, sa te intorci, sa-i vezi privirea cersind atentie, sa realizezi ca nu a fost o muscatura, ci o rugaminte la mangaiere, sa te mentina spaima in pozitia stanei de piatra, sa nu-ti miste decat ochii in sensul celor care au nevoie de tine, te cheama si tu nu esti acolo pentru ei, sa pleci si sa nu uiti inca o data sa fii mai omenos si de ce nu, mai ales cu cainii;

sa iesi de la metrou, sa vezi alt maidanez, frumos - cu chipul acela de intelept trecut printr-ale vietii, sa-l mangai usor, scurt pe cap, iar el sa sara numaidecat pe tine, sa se gudure cu blana lui murdara, plina de capuse si de purici pe langa pantalonii tai proaspat luati de la curatatorie, si-atunci sa-ti lasi mainile binecuvantate mai ager de armata de microbi ce-l stapaneste si apoi sa-ti duci mainile la gura, ca un prunc naiv, in timp ce-l vezi ca pleaca batand din coada ritmul unei despartiri vesele;

sa te trezesti duminica dimineata, sa traiesti sfanta liturghie inchinandu-te la ciripitul vrabiilor, la soarele dezamortind viata, sa te cuprinda o emotie de orice, sa te duci incantat la o conferinta cu speranta ca vei mai elucida ceva din tainele crizei financiare - o nebuloasa, sa pleci oarecum dezamagit dar nu in pierdere, pentru a te duce apoi sa renasti in fata unei salate, oblojit de caldura caloriferului si de vocea de la telefon;

sa-i vezi cum isi scot coltii spre aparenta-ti slabiciune, sa vezi cum o fac pe prostii intr-un mod atat de calculat, sa-i vezi cum se isterizeaza, cum tipa, cum trantesc cu toate de pamant, cum rahatul lor cotidian capata sub ochii lor o importanta de mastodont, cum se vaita ragusit, cum se lupta pentru apreciere, cum stau la panda si coltul ochiului le naste un monstru al degradarii, cum si cum si cum le fereci gura inepta fluturandu-ti gustul pur, gingas, puternic al aripilor tale albe care nu contenesc sa te ridice, in fiecare zi cate putin, mult deasupra lor;

sa ti se confirme ca da, exista inger pazitor, sub forma pecuniara de data asta, atunci cand ai mai mare nevoie de ea, ca totul se leaga intr-o poveste de sanse cu care dai mana, de necoincidente care se cladesc una pe cealalta, de greseli care te imbraca cu riduri estetice, de oameni, in care tu esti regizor si actor si nu ai nicio scuza sa nu crezi asta, sa nu crezi ca poti sa iei un pic de ici, un pic de acolo incat sa-ti colorezi povestea; o poveste intr-o singura culoare, sa zicem roz, mi se pare a priori trista.